Orice pisicar respectabil ştie că felinele au teritoriul lor. Unele se instalează în copaci, altele circulă pe ziduri sau se înghesuie sub maşini, de unde te privesc mic şi suspicios. Cum vine iarna, toate dispar, de parcă ar fugi la petrecerea neamului. Toate, mai puţin pisicile Facultăţii de Litere.

În anii de glorie ai lui nea Nicu, la etajul întîi patrula o mîţă fără coadă. O vedeai de dimineaţa pînă seara, mică, tărcată, ca o grenadă cu purici. În fişa ei secretă de post, vizată de organizaţia de partid, scria un singur lucru: a se captura şoarecele din amfiteatrul Bălcescu. Dar cine îşi făcea treaba serios pe vremea aceea? Nici pînă astăzi studenţii n-au uitat de profesoara urcată pe catedră în mijlocul cursului, în timp ce temutul rozător traversa podiumul, spre depozitul de bunătăţi din crăpăturile planşeului. Se întîmpla într-o lună aspră de decembrie.

După ce pisica fără coadă s-a prăpădit, fochiştii au mai adus vreo patru. Pesemne aveau de tras prin subsoluri cu chiţcani de dimensiuni şi-ambiţii mai mari. Încetul cu încetul, şleahta pisicească a crescut. Pînă mai ieri, cînd studenţii mi-au apărut la examen cu două exemplare maro-gălbui, ridicate profesionist de ceafă:

„Dom’ profesor, le-am găsit în curte! Putem să le ţinem la scris? Pe urmă le luăm acasă…”.

Milostiv, dom’ profesor a acceptat. După vreo oră şi jumătate de lucru, cei doi musafiri s-au trezit şi-au început să inspecteze băncile. Una dintre mîţe s-a cuibărit pe-o foaie, cealaltă a dat jos un mobil. Studenţii au trecut, la rîndul lor, la echilibristică: să scrii cu dreapta, în timp ce, cu stînga, îndepărtezi musafirul de lucrare, e-o artă, mai ceva ca tehnica lecturii. Fiecare mîzgălea un minut-două, după care pasa animalul mai departe, colegului din faţă. În mai puţin de-un sfert de oră, cei doi pui ajunseseră, din mînă-n mînă, în primele bănci, ca nişte şcolari conştiincioşi.

N-am nici o idee ce s-a întîmplat mai departe. Înghesuite-n paltoane, pisicile au fost transportate afară, probabil spre-o lume mai bună decît cea a fochiştilor şi-a rufelor îngheţate, atîrnate pe frînghie la demisol. Dacă n-au plecat de tot, probabil le veţi găsi în bibliotecă. E locul lor preferat, pe calorifer, între Petrarca şi Petronius. Dar nu acum, ci peste şase luni, cînd e gata termoficarea.

sursa foto

NL nr. 20, anul II, decembrie 2008-ianuarie 2009

E bine sau nu e bine să apară autorul în public? Dacă da, poate ar fi bine să apară doar acolo unde este protejat de funcţia-autor, acolo unde ea îl precede. Restul e… experienţă de viaţă. Cu cît funcţia-autor  este mai puternică, cu atît omul în carne şi oase se apropie mai mult de autorul care este. Aşa simt.

Privesc pe Internet întîlniri ale diverşilor oameni care mă interesează cu „publicul” (lor?). Camera de filmat e fixată pe ei. Aş putea spune, după felul în care se desfăşoară, dacă le place acolo sau nu, dacă e lume multă în sală sau nu, dacă sînt într-un mediu adecvat lor sau nu, dacă sînt într-o situaţie favorabilă sau, dimpotrivă, într-una care-i diminuează. Întîlnirea dintre autorul real şi „public” este o iluzie. Nu există decît întîlnirea dintre un autor real şi cîţiva cititori reali.

Am fost, ca „public”, de cîteva ori la întîlniri cu autori. Îmi plac cel mai mult cei care par (sînt) vulnerabili, cu adevărat implicaţi în ceea ce priveşte prezenţa lor în acea împrejurare de spaţiu-timp, şi, tocmai de aceea, ezitanţi, uneori pînă la un fel de ataşantă bîlbîială. Mă plictisesc cei cu discursuri fără fisură sau cei care bifează cuminţi „acţiuni”, cei care sînt doar autori, imperturbabili, nu oameni. Dar şi cei – mai ales ei – care par să nu ştie prea multe despre literatură, de parcă n-ar fi autori. Nu-mi plac căldiceii. Simpatici sau antipatici, dacă aprind în minte şi în inimă o scînteie e bine. Numai nu căldicei! Din public, am văzut şi… publicul. Admiratori (cei mai vizibili, admiratorii naivi, „de serviciu”), persoane care vin să socializeze pasiv (ca în Germania, unde plătesc biletul şi, unii, adorm după primul sfert de oră), pişcotari, şcoleri aduşi de profesorii lor, căldicei de mai multe feluri.

Ca scriitor, am fost la tot felul de întîlniri cu „publicul”. Îmi dau seama de la bun început în ce situaţie mă aflu. Mă ajută – sau dimpotrivă! – instinctul meu de profesoară. Și la Facultate, la începutul anului şcolar, cînd intru în sală, simt de la primul curs cu ce fel de „entitate” (colectivă) am de-a face. Ca atunci cînd îmi ţin orele, mă fixez întotdeauna pe cîteva figuri din sală. Ele îmi sînt sprijinul, şi fără aceşti donatori de entuziasm n-aş putea face nimic. Astfel de întîlniri sînt, pentru un scriitor (ca mine), şi moduri de a-şi verifica puterea de rezistenţă, de (in)adecvare, spectacole ale propriului masochism, ale sadismului auto-observaţiei şi ale unei complicate negocieri identitare. Nu eşti doar autor în public. Poate doar la „Lesung-uri”, acele lecturi plătite care nu continuă cu întrebări din public. Au şi nemţii dreptate. Scriitorul nu se simte cu adevărat el însuşi în faţa altora decît reprezentat de ceea ce a scris în singurătatea lui pentru cititorul (cititorii) ideal(i).

Odată, în străinătate, trebuia să citesc nişte poezii, dar organizatorii puseseră în program şi o repriză de muzică de ţambal, care atrăsese un public pe măsură. N-am avut nici un chef să citesc pentru ei poezie, am preferat să vorbesc despre literatură şi vestimentaţie. Altădată, tot în Franţa, în faţa unor şcolari obligaţi să asculte poezie românească – eu însămi obligată să citesc în faţa unor liceeni recalcitranţi cu care nu aveam nici o treabă -, am preferat să le vorbesc despre animale oceanice abisale (trecusem în holul liceului lor pe lîngă nişte planşe la care ei nu se uitaseră cu atenţie niciodată!) şi altele. I-am văzut cum se îmblînzesc şi cum se metamorfozează în „publicul” meu preferat, cel care mă şi stimulează (recalcitrantul cucerit!). Apoi am avut chef să le şi citesc ceva. Și ei au zis că vor.

Întîlnirile cu elevii de liceu din România, din clasele mari, sînt adesea interesante. E o plăcere să provoci nişte tineri bătrînicioşi şi să-i vezi pe cei care sînt pe aceeaşi lungime de undă cu tine jubilînd. Cel mai bine mă simt în mediul studenţesc, atunci cînd sînt invitată ca scriitoare. Paradoxal, locul în care mă simt expusă e chiar „locul meu de muncă”, la Facultatea de Litere. Acolo sînt profesoară, nu autoare! Unii dintre studenţi au citit cîte ceva din ce am scris. Ei mă încurcă cel mai tare. Mi-ar plăcea să vorbesc liber despre literatură, foarte subiectiv, într-o atmosferă asemănătoare cu aceea din anii ’70 de la Vincennes, să zicem, unde îşi ţinea Deleuze cursurile. Stătea în mijlocul unei încăperi şi era înconjurat din toate părţile de oameni tineri. Fuma el şi fumau prin sală şi alţii. Abia se zărea printre ei, filmat dintr-un anumit unghi. Îl aud spunînd „Il y a partout la morale”. Are în faţă un microfon şi, de fapt, nu se adresează unei entităţi colective, unei săli impersonale, ci celor cîţiva care stau foarte aproape de el, atît de aproape încît ar putea să-l atingă fără efort. Vorbeşte, omeneşte, cu ei, apropiaţii. Aud şi ceilalţi, băieţii şi fetele care stau cu faţa în palme sau care fumează preocupaţi. Nu veneau la Vincennes doar studenţi la filozofie. Cred că un auditoriu format din studenţi de la alte facultăţi, nu doar Litere, mi-ar conveni mai mult. Nu sînt deloc convinsă că în ziua de azi adevăraţii iubitori de carte se îndreaptă spre Litere.

Fără o atmosferă în care să te simţi cu adevărat bine e greu ca naiba să vorbeşti. Cel puţin pentru una ca mine. Deleuze spunea că satisfacţie îi aduceau doar cele cîteva momente – cinci minute – de inspiraţie dintr-un curs, entuziasmul. Fără el, fără emoţie, un curs (şi orice fel de întîlnire) e ratat. Eu nu sînt o profesoară şi nu urmăresc să ajut la sedimentarea informaţiei sau la ordonarea ei didactică (sînt şi alte forme, cu bătaie mai lungă, de „ordonare”). Ca să mă păstrez în termeni deleuzieni, singurul lucru care mă interesează la fiecare întîlnire şi la ceea ce o serie de întîlniri produce este „devenirea”, felul în care ceea ce le spun ne transformă deopotrivă pe ei şi pe mine.

Nu există, aşadar, „întîlnire cu publicul”, după cum nu există „întîlnirea cu studenţii”. Sînt întîlniri. De toate felurile. Fiecare cu alchimia ei, din care iese doar fum sau cîte un grăunte preţios de emoţie comună, preţioasă pentru „deveniri” personale.

Am în minte întîlnirea perfectă, plină de semnificaţii, dintre un autor şi „public”. Am fost acum cîteva săptămîni să văd Caligula, în regia lui Victor Ioan Frunză. Pentru mine numele regizorului nu e doar un nume, ci reprezintă o funcţie-autor. Mă interesează tot ce face acest regizor, mă interesează naraţiunea gîndirii lui în timp, continuitatea, coerenţa ei, surpriza, chiar şi acolo unde apare repetiţia (întotdeauna creatoare, funcţionînd ca legato  al elementelor lui de cod). De data asta, m-a uimit de la bun început, dinainte să înceapă spectacolul. Era deja pus în abis chiar raportul dintre teatru şi public, dintre regizor şi public – care acum îşi ocupa locurile şi umplea încet sala, îl puteam urmări stînd pe scaunul meu, cu spatele. Cortina „clasică” era înlocuită de panouri-oglindă (aurie!) în care el, „publicul”, se reflecta – entitate fremătătoare, o imagine imprecisă, deformată. Îmi reperez undeva figura, printre alţii, în „compoziţia” pestriţă. Mă amuză. Nu mă mai amuză la final, cînd coboară din nou „cortina”-oglindă, şi cînd nu mă va mai interesa să mă reperez. Dar sîntem încă la început, nu ştim ce ne aşteaptă. Avem în faţă doar imaginea noastră, a spectatorilor aşteptînd şi, totodată, privindu-ne ca „ansamblu” teatral, căci facem, iată!, parte din spectacol. Într-o laterală, pe suprafaţa oglinzii, silueta autorului, îmbrăcat, ca de obicei, în negru. E în sală, în faţa publicului dar cu spatele la el, alături de inginerul de sunet şi de lumini, înaintea unui pupitru cu multe butoane. Imaginea noastră, public şi autor, apărută la început în oglindă (în abis!) şi reluată la sfîrşit, cînd cade „cortina” în care ne putem vedea (şi dincolo de care se pot zări, ca nişte umbre, şi actorii), va înveli simbolic această minunată reflecţie multiplă derulată în faţa noastră. O reflecţie, printre altele, despre noi – nu doar „public”, ci şi oameni.

Prezenţa lui VIF acolo, în public (în faţa lui, dar cu spatele) şi pe scenă, ca imagine – faţă în faţă cu publicul, în oglindă, dar şi cu el însuşi, autor şi om în carne şi oase în acelaşi timp, m-a emoţionat la început şi mai ales la sfîrşit cum rar mi se întîmplă la teatru. Parte din spectacol (în oglinda lui!) şi martor al propriei reprezentaţii, creator şi dirijor, gînditor şi director de scenă – cam asta înseamnă un autor pentru mine, cu tot cu punerile în scenă (fie ea scena într-o sală de teatru sau într-o carte) ale – s-o numim încă aşa – funcţiei-autor.

P.S. Data viitoare – despre Scriitopie şi autoarea ei, Mihaela Ursa.

Foto de Adriana Grand

NL nr. 20, anul II, decembrie 08-ianuarie 09

Nu știu dacă v-ați dat seama, dar am intrat în al treilea an al revistei Noua literatură. E, zic eu, o performanță în sine. Cineva zicea că „revista tinerilor n-a intrat în conștiința scriitoricească”. E o afirmație din aceeași categorie cu aceea că „ne lipsesc capodoperele”. Noua literatură tocmai asta nu este. Nu este o revistă care să vrea să „intre în conștiință”, nici în Istorie, nici în Eternitate. Și nici nu găzduiește „capodopere”, ba chiar aș declara-o „zonă liberă de genii” (mi-a plăcut mult articolul tău din numărul 18, Cezar!). Aș putea-o declara, de asemnenea, „revistă liberă de semnătura unui anumit critic tînăr”, care se găsește peste tot – ca în poanta comunistă cu o conservă din care sărea Ceaușescu – doar în NL, nu!

Revista NL a reușit să existe și pentru asta vă mulțumesc vouă în primul rînd. Cine vrea să știe cum arată și cum sună noua literatură, are la dispoziție deja o colecție. Dacă nu o găsim așa cum ar trebui la chioșcuri (mulțumim pe această cale firmei de distribuție și trăim totuși cu speranța), o găsim în biblioteci, la institutele culturale străine, în cîteva librării și pe internet. Vă pot promite un lucru: revista NL se trimite constant în străinătate, la toate centrele ICR, la lectoratele românești (prin bunăvoința Institutului limbii române, care ne-a furnizat contactele) și la traducători de limba română din foarte multe țări. O ducem în fiecare lună la poștă (mulțumim, Florica!) și ne asigurăm prin e-mail că ajunge. Cred că în acest moment miza adevărată a noii literaturi din România este trecerea granițelor. Problema revistei, pe care ne-o asumăm noi, redacția, a fost data aleatorie de apariție. Sperăm să remediem acest lucru, așa că vă invit, vă rog să ne trimiteți articolele la timp. Vom trimite revista la tipografie în fiecare lună pe 16 și sperăm să apară pe 20. (Mihaela, Ioana, Nely, vă mulțumesc și sper să putem să ne ținem de deadline !). Ultima zi pentru primirea articolelor este deci data de 10 a fiecărei luni.

Dintre succesele redacției trebuie semnalată în primul rînd nominalizarea Anei Chirițoiu și a lui

Gruia Dragomir pentru cele mai bune interviuri la premiile revistei Timpul din Iași. Ne bucurăm și că a cîștigat, cu totul pe merit, Ovidiu Șimonca de la Observator cultural! Credem că premiile oferite de reviste sînt și vor trebui să devină principalele distincții culturale. Sperăm ca anul acesta să oferim și noi niște premii, cu totul altfel structurate și altfel alese decît premiile deja tradiționale și oficiale din spațiul cultural românesc, premii marcate din păcate de jurii predictibile, mereu aceleași și care dau premii în general cărților despre care se vorbește cel mai mult la un moment dat, dintr-un fel de inerție goală. Apoi, m-am bucurat că editorialul meu despre situația traducătorilor din România a fost preluat de revista spaniolă Vasos comunicantes, revista Asociației Traducătorilor din Spania. (Pentru un articol de 3.000 de caractere am primit printr-un cec bancar trimis prin poștă suma de 75 de euro. Noi plătim aproximativ 50 de lei noi pentru articole poate mai mari și mai bune decît editorialul meu! Dar sîntem în România și mulțumim USR că putem plăti și atît și că nu îngroșăm rîndurile revistelor care cer colaborări pentru faima postmortem.)

Vă doresc ca în noul an să scrieți și să vă bucurați de asta. Arghezi spunea într-o urare la începutul anului 1957: „Doresc cititorilor mai mulți ani și să se gîndească bine la ce se gîndesc!”. Știa el ce știa…

NL nr. 20, anul III, decembrie 2008-ianuarie 2009