Prin anii ’80, s-a nimerit să fac liceul la Şcoala Centrală. Pe vremea aia, purta un nume ciudat (Zoia Kosmodemianskaia), pe care directoarea îl asocia unei luptătoare sovietice, iar golanii cartierului, unui act sexual accesibil doar iniţiaţilor. Se mai zvonea că numele venea de la o gimnastă, bună prietenă cu Nadia Comăneci, care însă avusese un necaz la un exerciţiu pe bîrnă şi dispăruse din competiţii. Te miri ce minuni ies din mintea copiilor…

Am iubit şi-am urît locul celor mai frumoşi ani din viaţa mea cu egală putere. L-am urît, pentru că era plin de fete (cam 36 din 40, într-o clasă), iar fetele, se ştie, nu joacă fotbal. L-am urît pentru că sălile duhneau a petrosin, a plictiseală şi-a învăţămînt politic. L-am urît pentru profa de fizică, preocupată să comprime lexicul, înainte să-mi anunţe corigenţa trimestrială: „Scriţi, Manolescu, scriţi! Altfel, iar ne vedem în toamnă!”. L-am mai urît pentru gardul supraînălţat şi ghimpat de la Bulandra, în care îmi rupeam hainele, încercînd să chiulesc de la ore. De iubit, l-am iubit pentru arhitectura lui Mincu: rozetele verzi şi brîurile aurii îmi aminteau de cîrciuma „Doina”, unde ne adunam serile, după meditaţii. L-am iubit pentru meciurile cu cei de la „Spiru”, cînd, după un gol, te trezeai cu urale şi cu tot liceul la geam. L-am iubit pentru diriginta de engleză, care mă salva în fiecare an de la exmatriculare, prin tertipuri administrative doar de ea ştiute. L-am mai iubit pentru că, dintre fetele alea care habar n-aveau să bubuie-n minge, cîteva au ştiut să ne dovedească şi sticlele de votcă, şi sufletul.

Astăzi, nişte nemernici încearcă să dea cu Şcoala Centrală de pămînt. Sau, mai bine zis, s-o încercuiască. Monumentul lui Mincu e lăsat în paragină, iar peste drum trebuie să răsară doi zgîrie-nori. Dacă vă mai aduceţi aminte de Grădina Icoanei şi de farmecul castanilor ei seculari, intraţi pe Net. Şi, dacă vă enervează la fel de mult ca pe mine că o gaşcă de derbedei vrea să radă împrejurimile Şcolii Centrale, semnaţi petiţia.

sursa foto

NL nr. 21, anul II, februarie 2009

Nu ştiu cînd şi-a susţinut Mihaela Ursa teza de doctorat. A publicat-o în 2005 cu titlul Scriitopia sau Ficţionalizarea subiectului auctorial în discursul teoretic. N-am ştiut de apariţia ei (nu urmăresc sistematic presa culturală, dimpotrivă!) pînă în toamna lui 2007, cînd Mihaela mi-a trimis fragmente mari din ea prin e-mail şi-apoi, la puţină vreme, şi cartea.

N-o cunoşteam personal. O apreciam din citite. Era printre puţinii critici literari de la noi care vorbeau despre postmodernism în cunoştinţă de cauză. Titlul primei ei cărţi este, în felul lui, o dublă provocare: Optzecismul şi promisiunile postmodernismului. Subiectul tezei ei de doctorat era foarte apropiat de cel al tezei mele de doctorat în care mă întrebam, ca Foucault în 1969, „ce este un autor?”. Am susţinut-o în 2002, dar publicarea am tot amînat-o, pentru că am vrut s-o transform într-o carte „transgresivă”, aşa cum sînt toate cărţile mele, şi în aşa fel încît răspunsul la întrebare să nu fie doar unul teoretic.

Faptul că exista cineva care avea, în acelaşi timp, aceleaşi preocupări ca mine m-a emoţionat cumva. Scriitopia Mihaelei Ursa a fost, înainte să o citesc, prilej de bucurie. Şi-apoi, cînd am primit-o… Descopeream nu doar afinităţi culturale, dar şi o sensibilitate intelectuală apropiată mie, ba chiar afirmaţii similare: „Nu pot scrie despre un autor fără să mi-l imaginez. Cît timp autorul este o abstracţiune, nu am nimic de spus despre el”. I-am citit cartea de parcă aş fi recitit-o, pentru că ideile ei îmi erau atît de familiare – deşi, altfel, atît de rare pe aşa-zisa „piaţă de idei” românească. Poate de asta am citit-o şi cu un sentiment de solidaritate. Nu ştiu dacă se poate vorbi despre „lectură de identificare” şi în cazul unei cărţi de teorie. Oricum, nu a fost o lectură obişnuită, ci una foarte apropiată de felul în care ea teoretizează propria ei practică de lectură – o lectură prin „ficţionalizarea subiectului auctorial”. O scriitoare citea o carte despre… ş.a.m.d. La rîndul meu, scrisesem ani de zile sute de pagini despre autor – despre „deficţionalizarea“ autorului, din perspectiva unui autor (chiar dacă luam cu împrumut haina discursului „doctoral”). Găseam în Scriitopia, într-un fel, voluta complementară a… „heterotopiei” mele.

Cu cît înaintam în carte, mă interesa tot mai mult personajul extraordinar care-şi desfăşura de la o pagină la alta gîndirea prin trimiteri, interpretări, microinterpretări, polemici în filigran. Mă interesa această pasionalitate enunţiativă, argumentativă, această competenţă interogativă, neautoritaristă. Înaintam într-o „naraţiune” de idei din care aflam de la un capitol la altul tot mai multe despre „personaj”: ce citeşte, cum gîndeşte, cum judecă lucrurile, la ce este atentă, ce-i scapă, unde se încurcă, unde se descurcă, cum iese cu bine din tromba de idei pe care singură o stîrnise. Îmi plăcea senzorialitatea asta intelectivă, pofta de a explica şi de a înţelege.

Aş putea spune că am citit Scriitopia ca pe un roman, dacă mi-ar plăcea aşa de mult romanul. Este o carte care creează scenarii (teoretice), personaje care doar prin numele lor sînt purtătoare de „poveşti” (filozofice, teoretice), multe trasee, circuite, intersectări, linii de fugă, specifice literaturii care-mi place mie – roman sau altceva. Citeam un „roman indirect”, cu o formulare din 1935 a lui Mircea Eliade, formulare care-mi plăcuse atît de mult în studenţie. În prefaţa pe care o scria romanului său, Şantier, Eliade scria că nu înţelege de ce ar fi „roman” o carte în care „se descrie o boală, o meserie oarecare sau o cocotă” şi n-ar fi tot atît de roman „o carte în care s-ar descrie lupta unui om viu cu propriile sale gînduri, sau viaţa unui om între cărţi şi vise”. Ce păcat că, deşi credea cu convingere că „şi etapele unei inteligenţe” pot crea roman, a eliminat tocmai aceste lucruri din Şantier, „participînd totuşi la această tristă categorie a creaţiei epice (tristă pentru cine nu cere mai mult de la gustul creaţiei şi de la inteligenţă)”. Preiau sintagma de „roman indirect” umplînd-o cu acest conţinut la care visa Eliade, şi nu la conţinutul pe care i-l dădea. Aşadar, citind Scriitopia, urmăream nu doar o punere în scenă a unei meditaţii despre autor ci şi un „roman indirect” despre multe altele: despre lectură, despre memorie (memoria imaginativă), despre uitare şi amintire ca instrumente ideologice, despre responsabilitate, despre criticul literar, despre relaţiile de putere din cîmpul literar, despre relaţia critică văzută ca formă de dominaţie prin care autorul e redus la tăcere şi pietrificat în text şi despre relaţia critică văzută ca o formă de creaţie, despre „ştiinţa literaturii” (şi implicit despre „ştiinţa lecturii”), despre hypertext, despre necesitatea acomodării discursului critic la noul text, despre heterocosmie, despre specularitate, despre investigarea intertextualităţii operei de artă ca reţea intenţională, despre „imaginarul aferent relaţiei critice”, despre deconstrucţie, despre poststructuralism, despre postmodernism, despre „criza” literaturii versus criza tehnologiilor de „lectură” etc. etc. Un festin de concepte, o tulburătoare (sic!) demonstraţie de erudiţie, de competenţă şi de pasiune intelectuală. Un „roman indirect” cu multe personaje foarte interesante – de la Starobinski, Barthes, Foucault şi Derrida la Ihab Hassan, Susan Sontag, Geoffrey Hartman şi J. Hillis Miller şi de la John Locke şi David Hume, la Deleuze şi Guattari. Dar ei sînt mulţi, mulţi alţii, purtători de minunate „paradisuri artificiale” care nu distrug pe nimeni, dimpotrivă… O „construcţie” în care se operează cu citate, cu „decupaje de sensuri, cu colaje de figuri”, cu (auto)proiecţii, cu interpretări…

O carte, aşadar, nu doar despre întoarcerea fantasmatică a autorului în text, ci şi despre cum se întoarce criticul în text. Nu prin „autoficţiuni” (începutul cărţii este doar o capcană), ci prin anvergură teoretică, erudiţie, arta interpretării, privirea critică vie („l’oeil vivant”, ca să-l citez pe Starobinski), prin refuzul oricărui exerciţiu de putere, prin luminozitatea gîndirii sale. O autobiografie intelectuală (nu cred că merge autoficţiune intelectuală!). O scriitură dialogală cu care ai chef să dialoghezi.

Scriitopia este o poveste despre toate acestea. Cu un cuvînt pe care îl foloseşte autoarea, e o… „mystory”, adică „romanul propriei lecturi a lumii” şi, aş adăuga, „romanul indirect” al celui (celei) care se rescrie pe sine, indirect, prin alţii. Cuvîntul „mystory” este preluat de la Gregory L. Ulmer, care imagina pentru o cultură a hipertextului şi a „postcriticii” un discurs critic în care se întretaie discursuri diferite, private şi publice, elitiste şi de masă, într-o „teleteorie”.

Paginile cele mai interesante din Scriitopia sînt cele în care Mihaela Ursa pune în discuţie chiar propriul statut de autor – unul special pentru că se ocupă de cărţi şi de autori -, paginile autoreflexive, în care se decupează şi o confesiune de credinţă mai puţin obişnuită la noi. Astfel, pomenind de Monica Lovinescu, Mihaela Ursa face o precizare care, indirect, este un mod de a se autodefini în calitate de observator cultural: „Nu spre biografism se întoarce Monica Lovinescu, ci spre imaginarea statutului de autor ca afirmaţie etică”. Trimiterea este bifurcată. Spre autor, dar şi spre criticul literar. De fapt, tema aceasta a responsabilităşii auctoriale, mai ales cînd eşti critic literar, este un laitmotiv.

O carte exemplară, de la care mulţi critici tineri şi mai puţin tineri au ce învăţa. Exemplară nu doar prin anvergura ei teoretică (pe care atît de puţini o au), dar şi prin felul în care Mihaela Ursa înţelege critica literară ca pe un mod de a fi într-o literatură: nu ca judecător, nu ca jucător autoritarist, nu ca unic deţinător al unicului adevăr, al verdictului, într-o reţea de relaţii de putere, ci ca un creator de idei şi de „ficţiuni” cu valoare de adevăr.

Textul final al cărţii este unul cu un titlu interogativ: „Unde a plecat scriitorul?”. Am citit undeva că Mihaela Ursa ar pregăti o carte care conţine în titlu o altă interogaţie: „Unde a plecat cititorul?”. Bună întrebare, acum că autorul s-a întors!

P.S. Totuşi, ca post-scriptum, o precizare. Autoarea foloseşte undeva cuvîntul „critificţiune” într-un sens îndepărtat şi de cel al lui Raymond Federman, şi de cel pe care, cîndva, l-am folosit eu, chiar în titlul volumului Clava. Critificţiune cu Gellu Naum. Spun încă o dată, pe scurt (după ce am scris un text chiar pentru această rubrică), ce înseamnă critificţiunea pentru mine. Dincolo de accepţia lui Federman, cu care sînt întru totul de acord, că ea, critificţiunea, e o formă de literatură în care genurile sînt depăşite, adaug că, spre deosebire de critica literară clasică, critificţiunea nu este şi critică, este un fel de discurs îndrăgostit. Autorul de critificţiune nu e un judecător, nu pune verdicte, note, steluţe, nu face ierarhii, se află complet în afara jocurilor de putere. Nu are nici o pretenţie de adevăr obiectiv, pe care îl lasă altora. Există la el doar dorinţa unui adevăr care să se plieze cărţilor şi autorului despre care decide să scrie din afecţiune intelectuală şi ca urmare a unei afinităţi elective. Critificţionistul îşi porneşte demersul de la entuziasmul pe care îl simte pentru gîndirea şi pentru creaţia unui autor în ansamblu. Chiar şi obiecţiile lui, dacă sînt, pornesc de la această premiză. Critificţiunea, aşa cum am folosit-o eu, nu are nimic de-a face cu ficţiunea ca invenţie… Şi nici cu autoficţiunea. Dimpotrivă! Pînă la urmă, critificţiunea e un fel de… mystory în care se poate privi şi celălalt, cel despre care scrii…

Mihaela Ursa, Scriitopia sau Ficţionalizarea subiectului auctorial în discursul teoretic, Editura Dacia, 2005, colecţia „Mundus Imaginalis”.

NL nr 21, anul III, februarie 2009

Nu sînt neapărat o admiratoare a topurilor și simt că pe undeva există o nedreptate atunci cînd trebuie să alegi o carte și nu alta, un autor și nu altul, mai ales cînd sînt vii și îi cunoști și îi antipatizezi ca oameni sau dimpotrivă, îți sînt prieteni. Dar trebuie să recunoașteți că nimeni nu e indiferent la numere cu zecimi exacte, la aniversări, la rotunjimi istorice. Și că, totuși, topurile, atunci cînd sînt făcute pe baza unui răspuns al cît mai multor repondenți, au un miez. Semnifică ceva. Sau măcar, cel puțin, amintesc niște cărți poate uitate. Iar cînd argumentele alegerii sînt bune, contează și doar un singur răspuns.

Așadar, anul acesta se împlinesc 20 de ani de la căderea comunismului, adică de la reîntoarcerea la totala libertate de expresie. Oricîte metehne ar avea tranziția românească, această libertate deplină nu se poate nega. Și în toată această perioadă s-au publicat cărți de literatură română. Sau au fost reeditate, în alte formule, cu revizuirea autorilor, cărți nedreptățite în comunism. De proză, de poezie, de eseistică. Se pot alege 20 cele mai bune? Nu știu dacă „se pot” alege, dar știu precis că fiecare, după propriul gust, după propriile înclinații, aspirații sau admirații, poate alege. Știu că se va spune: cum poți compara o carte de poezie cu una de eseuri? Într-un studiu academic poate că nu poți compara, dar în ceea ce privește „cărțile care ne-au marcat”, fiecare poate amesteca orice gen, într-o ierarhie a lui personală. Aceste ierarhii personale și curajoase le căutăm acum la Noua literatură, mai mult decît ierarhia finală care ar ieși din numărătoarea voturilor. Deși, dacă se vor aduna suficiente răspunsuri cît să fie relevantă centralizarea lor, vom face și această numărătoare, la toamnă. Pînă atunci vom publica răspunsuri, pentru argumentele interesante și de dragul de a reaminti niște titluri. Și poate pentru a atrage astfel atenția celor din străinătate, a traducătorilor și a editorilor mereu interesați de „cele mai bune cărți”. Nu se poate da un răspuns absolut la această întrebare, dar se pot da multe, foarte multe răspunsuri personale. Acestea contează.

Cît despre frica de a-ți face dușmani, de a-ți crea antipatii pentru că ai ales o carte sau alta, aceasta e în firea lucrurilor. Cine nu înțelege să intre în acest joc, mai bine să nu mai vorbească niciodată public. Disprețuiesc răspunsurile de tipul „nu vreau să nominalizez ca să nu uit pe cineva”. E un egoism enorm la mijloc și o fugă de responsabilitate. Da, îmi asum o listă, numesc niște titluri, niște autori. Poate mă înșel, poate am să revin cîndva asupra ei, poate am să adaug alții. Important e să-mi asum preferințele și să numesc niște scriitori care poate m-au ajutat prin scrisul lor. Și care mi-au plăcut. Și pe care îi consider importanți. Știu că ne vom lovi de foarte multe fandoseli și de despicarea firului în patru. Dar ne asumăm acest lucru și vă întrebăm pe toți, cititori, scriitori, critici, traducători, bloggeri, redactori, editori: ce cărți românești v-au plăcut, apărute în ultmii 20 de ani? De ce? Știu precis că unii vor înțelege așa cum trebuie această provocare și ne vor răspunde.

Scrieți-ne pe e-mail-ul revistei: noua_literatura@yahoo.com.

Vom publica răspunsuri în fiecare număr al revistei Noua literatură, începînd cu luna martie.

NL nr. 21, anul II, februarie 2009