Întotdeauna m-am întrebat ce rămîne după noi. Cu binoclul de metal negru, ciobit în lentila stîngă, pot vedea Primul Război Mondial prin ochii bunicului. Cu cravaşa din fildeş şi piele arsă de soare, îmi pot imagina hergheliile pe care le îngrijea la Moroieni. În fotoliul de postav vişiniu, sprijinit pe picioare în formă de cap de leu, îi pot simţi rochiile bunică-mii. Bufetul cu oglindă, muşcat de oxizi, zăngăne şi-acum de farfurii şi carafe. Patru inşi s-au chinuit să-l urnească din loc, cînd a trebuit să-l scot pe scară.

În bucătărie, e şi mai rău. Supiera cu toarte de porţelan, în care pluteau găluştile sau tăiţeii. Linguriţele de argint coclit, uitate într-un sertar fără viaţă. Cupele hexagonale de cristal, prin care nu mai strălucesc nici dulceaţa de cireşe amare, nici şerbetul de zmeură. Aromele de griş cu lapte şi cacao şi fumul ţigărilor Papastratos, aduse pe sub mînă din Constanţa, direct de pe vapor. Ultimele aveau o hartă miniaturală a lumii, glazurată roşu cu auriu, prin care călătoream spre destinaţiile precise ale închipuirii.

Şi acum, să facem un salt în cealaltă direcţie a timpului. Un birou cu lampă, calculator, multe cărţi, o pereche de schiuri. Cîteva ghivece cu muşcate, arbori de cauciuc şi trandafiri japonezi. Dulapul secret, cu cele nouă sute şi ceva de Vaillant-uri şi Pif-uri, strînse cu grija fanatică a colecţionarului. Cineva intră în cameră, spune ceva, cuvintele nu se aud. Bărbaţii cu salopete şi şepci albastre apucă fiecare obiect, îl ridică, îl aruncă peste balcon. E simplu, chiar dacă de neînţeles. Aşa am procedat şi noi cu bunicii noştri.

sursa foto

NL nr. 22, anul III, martie 2009

Între 27 şi 29 februarie a avut loc la Berlin un simpozion cu titlul Alternating current – Women in the Central and East European Literary Scene, la care au fost invitate scriitoare (Herta Müller, Svetlana Alexijewitsch, Slavenka Drakulic, Borka Pavicevic, Oksana Zabuzhko, Valzhyna Mort, Noémi Kiss, Nicoleta Esinencu, Antje Ravic Strubel,  Kathrin Röggla şi eu însămi), dar şi traducătoare, directoare ale unor centre de carte din ţările lor (de la noi, Oana Gruenwald), editoare, coordonatoare de reviste literare etc. Împreună cu Antje Ravic Strubel din Germania şi Kathrin Röggla din Austria, moderate de Katharina Raabe, am participat la o masă rotundă despre Deschiderea Estului Europei şi consecinţele pe care le-a avut asupra noastră ca scriitoare. Înainte de discuţia pe care am avut-o – şi despre care s-ar putea să vorbesc data viitoare -, a trebuit să ne autoprezentăm în cîteva minute. Am dat citire unui text pe care m-am hotărît să-l public aici, ca parte a Volubilis-ului meu.
Simpozionul din februarie a fost prima ediţie şi a fost o reuşită frumoasă a celor trei foarte tinere organizatoare: Kateryna Stetsevych, Katarina Tojic şi Stefanie Stegmann. (S.P.)

Cîte ceva despre mine şi cîte ceva despre cîteva dintre cărţile mele în cîteva minute

Aparţin acelei categorii de scriitori români pentru care publicarea unei cărţi era imposibilă înainte de 1989. Ceea ce scriam eu era cu totul şi cu totul… inadecvat. După 1990 am debutat cu o carte de poezie în care era şi un poem lung despre plictiseală şi despre inutilitate. A doua carte, tot poezie, a fost gîndită ca un fel de manifest, de scrisoare pentru cei din generaţia mea – adică pentru cei care au crescut (copii şi foarte tineri) în perioada comunistă. Societatea românească era în acea vreme una gerontocratică, iar titlul volumului meu, Juventus („tinereţe”, în limba latină), nu a fost ales întîmplător. Consider aceste poeme şi nişte poeme politice, foarte legate de contextul de dinainte de 1989 şi imediat după. În 1997 am publicat un roman, Exuvii. Exuviile sînt pieile, coconii, carcasele, învelişurile pe care le lasă în urma lor, în procesul năpîrlirii, unele animale. Este o carte despre identitatea ca o „Chinese box”, despre ex-identităţile pe care doar unii dintre noi le abandonează, „maturizîndu-se” (de fapt, îmbătrînind). O consider şi o carte despre cum un adult, o scriitoare, încearcă să traducă în limbajul ei moştenirea pe care a primit-o de la copilul (copiii), fata (fetele) care a fost. Cred că dacă noi, oamenii din Est sau din Vest, ne asemănăm foarte mult, atunci ne asemănăm prin copilăria noastră profundă – în ciuda condiţiilor diferite în care am crescut şi în care am fost educaţi. Sîntem mai asemnănători în entitatea noastră decît în identitatea noastră. Folosesc aici termenii lui Norman Manea pentru care entitatea este fiinţa umană care stă într-o cameră, în timp ce identitatea este ceva care ne leagă social de ceilalţi. Copilul, scriitorul, sînt entităţi, înainte de orice. Ca estici sau ca vestici, încercăm să ne negociem… identitatea – şi să nu ne trădăm entitatea. Poemul lui Peter Handke pe care l-am întîlnit cîndva în filmul lui Wim Wenders, Himmel über Berlin, ar putea fi o bună introducere a romanului meu: „Cînd copilul era copil/ era vremea unor întrebări ca acestea:/ De ce sînt eu eu şi nu tu?/ De ce sînt eu aici şi nu acolo?/ Unde începe timpul şi unde se sfîrşeşte spaţiul?”. Dar el se potriveşte la fel de bine unei cărţi pe care încerc să o termin, o carte despre un alt fel de „identitate”. Ca să înţelegeţi, pe scurt, despre ce este vorba, am să spun că există un cuvînt cumva simetric pentru exuvii: ingluvii. Dacă exuviile sînt corpurile, formele pe care animalele exuviale le lasă în urma lor, ingluviile sînt reminiscenţele de oase, păr, piele, materii chitinoase pe care unele păsări, precum barza, de pildă, le varsă după ce-şi digeră hrana. Adică, după ce înghite broaşte, şobolani sau şerpi, după o zi sau două, pasărea varsă afară sub forma unor guguloaie ciudate ceea ce a rămas nedigerat. Din studierea ingluviilor, se zice, specialiştii pot spune multe despre condiţiile de viaţă ale păsărilor, despre viaţa lor. Am fost obligată să „înghit” an după an, înainte şi după 1990, tot felul de „identităţi” străine, pe care îmi era greu să mi le asum. Am înghiţit tot felul de vorbe, de… „broaşte”, de „şobolani” sau de „şerpi”. Francezii au, de altfel, o vorbă: avaler des couleuvres (a înghiţi şerpi) atunci cînd trebuie să suporte umilinţe, lucruri care îi amărăsc şi-i îndurerează. Va fi o carte despre identitatea mea românească, despre viaţa mea în lumi diferite, despre „tandemul” Est-Vest şi alte poveşti care îşi au punctul de pornire în 2002, cînd am ajuns pentru prima dată la Berlin.

Am pubicat o carte despre Gellu Naum, important poet suprarealist, tradus în germană de Oskar Pastior. O consider o critificţiune, în termenii postmodernului Raymond Federman, o carte de literatură, de fapt, despre poezie ca mod de viaţă. Gellu Naum e doar un personaj, ca şi Simona Popescu.

Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie este un volum experimental de poezie şi proză (cu multe şi neobişnuite note de subsol) despre poezie, despre poeţi, despre cititori şi despre multe altele. Un fel de istorie foarte personală a poeziei din toate timpurile şi locurile – de la Epopeea lui Ghilgameş pînă la poezia recentă. Întrebarea pe care o puneam, implicit, scriind această carte, nu este aceea pe care o punea Hölderlin acum două sute de ani: „La ce bun poezia în vremuri de nevoie?”, ci: „La ce bun poeţii/ poezia într-un timp în care nimeni nu pare să mai aibă nevoie de ei/de ea?”.

Recent, a apărut un roman colectiv pe care l-am coordonat şi la care am scris împreună cu alţi 22 de tineri autori. Se numeşte Rubik şi este un fel de autoficţiune colectivă despre, printre altele, cum se leagă oamenii între ei, despre Bucureşti şi despre planeta Youth.

Concluzii. Cîndva, în studenţia mea, am citit La vie est ailleurs (Viaţa e în altă parte) a lui Kundera. Personajul principal, Jaromil, poet, mi s-a părut jenant. Nu mi-aş fi dorit niciodată să ajung ca el. Adică nu mi-aş fi dorit să fiu alienată în literatură, în propria-mi poezie, fără să înţeleg (fără să vreau să înţeleg) ce se întîmplă în jurul meu, resemnată cu ideea că „viaţa e în altă parte”. Altfel, sînt total de acord cu Arthur Rimbaud că la vraie vie est ailleurs (adevărata viaţă e în altă parte). Nu în Est. Nici în Vest.

Am citit nu demult Everything is Illuminated, cartea tînărului autor american Jonathan Safran Foer. Cred că, uneori, totul este iluminat. Fie în Est, fie în Vest. Nu contează unde.

sursa foto

NL nr 22, anul III, martie 2009

Ca Molly Bloom, îmi vine să zic. Pentru că am participat de curînd la o discuție universitară unde cineva nu se hotăra între Alan și Harold Bloom, iar Mihaela Irimia, cunoscuta anglistă, a replicat cu umor: mai bine Molly Bloom! Cît de mult ne lipsește în spațiul publicistic din România un asemenea umor inteligent și benign, pentru că, dintr-un motiv sau altul, poate pentru că aleg să facă lucruri mai durabile, oameni ca Mihaela Irimia scriu foarte rar publicistic. Și cît de mult ne prisosește umorul de proastă calitate, glumițele cu tentă sexuală la cel mai înalt nivel, bășcălia ieftină cu orice preț, aruncarea în derizoriu a oricăror eforturi omenești, de dragul unui calambur, poate nici măcar prea reușit. Toate țările ieșite de sub presiunea unui regim de cenzură au trecut prin această fază a bășcăliei naționale, toate au suferit de tabloidizare compensatorie, dar au depășit-o, așa cum se depășește adolescența. Doar la noi nu se mai termină și țara noastră arată în continuare, la televizor și în presă, ca un bătrîn cu acnee juvenilă și chicotind pervers, cu cărnurile bătrîneții tremurînd într-un hohot goyesc.

Revista Noua literatură, tocmai pentru că a ajuns după aproape trei ani la o anumită vizibilitate și are un oarecare impact, mai ales în afara granițelor, este atacată din toate părțile. Și pentru această nobilă cauză se pune în joc exact bășcălia cu pricina. Pentru că bășcălia se poate practica ușor și nu cere bibliografie. Nu cere nici măcar bibliografie primară, nu trebuie să consulți nici măcar sursa, subiectul și obiectul atacului. Nu trebuie să citești revista și nu trebuie să încerci să afli ce spun, ce scriu, ce zic abominabilii ei autori, printre care se află, culmea insolenței, o femeie, ba chiar mai multe femei, și ele muncesc, ceea ce este chiar de neînțeles!

Dar aici mă opresc. Așa cum mă opresc, mă autocenzurez, oricît m-ar costa nervos, să răspund atacurilor. Poate am să public cîndva editorialele pe care le-am scris și pe care nu le-am publicat în revistă, pentru că mi-am propus să țin cu dinții de programul ei inițial. Acela de a fi o revistă afirmativă, o revistă care construiește, care propune nume și scriituri, o revistă care oferă soluții, oameni, autori și nu o revistă care dă în dușmani, cu armele lor. Deși, credeți-mă, se poate. Chiar și o duduie poate să scrie pamflet, cu inima la Caragiale și la Arghezi și, Dumnezeule, ce material savuros oferă mînioșii bărbați ai neamului! Și cărțile lor, mai ales cele de după 1989. Dar avem alte treburi. Cel puțin aici, între frumoasele coperți făcute de Mihaela Șchiopu, avem alte treburi.

Un domn pe care îl apreciez sincer pentru inteligența sa neliniștită, pentru farmecul personalității sale ludice și pentru politețea șugubeață atunci cînd te afli în dialog direct cu domnia sa, a spus de curînd la televizor că în revista Noua literatură s-ar pregăti „raderi” și „bărbiereli” ale unor autori ca Gabriel Liiceanu, Dan C.Mihăilescu, C.T. Popescu. Vreau doar să precizez, pentru domnia sa și pentru cei care poate ne citesc acum prima dată, că revista Noua literatură nu oferă servicii de raderi și bărbiereli, căci are alt obiect de activitate. Mai mult, se ocupă de literatura nouă și mă întreb dacă cei trei se încadrează în acest cîmp. Domnia sa mi-a spus apoi, în plăcutul dialog telefonic pe care l-am avut ulterior, că s-a referit la un interviu al meu mai vechi, unde eu exprimam asemenea intenții. Îl asigur, și vă asigur, că asemenea proiecte personale, dacă ar exista, nu-și vor găsi locul în revista Noua literatură, atît timp cît eu voi fi în postura de coordonator. Așa că, dragi doritori de scandal, nu dați banii pe Noua literatură, pentru că faceți o investiție proastă. Noi o să ne vedem în continuare de treaba noastră afirmativă, atîta timp cît atacatorii mînați de o sfîntă furie nu-și vor fi desăvîrșit treaba. Și cît masele nu vor fi orbite de vorbele iscusite ale unor scriitori bășcălioși, posesori de mari goluri interioare, de frustrări bine ascunse, de ieftine misoginisme despre care Freud ar avea cîte ceva de spus și de alte lucruri așa de plăcute, încît preferăm să le lăsăm pe seama altora spre rezolvare.

Noi, ca Molly Bloom, spunem în continuare… da! Și scriem cu gîndul la cititori de felul doamnei Mihaela Irimia, căci știm, sîntem siguri că ei există încă, discreți și atenți, prin toate colțurile României și în afara ei.

NL nr. 22, anul III, martie 2009