I.

Roemenië. 2005

Ik liet het communsme achter me met het gevoel alsof ik een held was, een kleine tegenstander van het regime, van wie niemand nooit gehoord had, maar die juist daarom meer respect verdient. Van binnen protesteerde ik al jaren tegen de kou en honger, luisterde ik met een mengsel van trots en voldoening naar honderden grappen over ome Nicu en tante Leana Ceauşescu en ging ik dankzij de onbezonnenheid van de leeftijd volledig op in de meest gewaagde dromen, die goed verstopt waren in de uithoeken van mijn geheugen. Ik had deze graag uitgevoerd en dan doorgegeven aan het nageslacht: de Donau oversteken naar Joegoslavië bij Calafat, dit terwijl ik niet kon zwemmen en ook niet eens het plaatsje Calafat op de kaart kon aanwijzen; ’s nachts de kruidenier leegroven, waar ik weg zou gaan met een rugzak met “Zarea” champagne en Vietnamese kroepoek; en boven alles, zou ik Ceauşescu toestemming vragen voor een levenslang abonnement op stripboekjes Pif die uitgegeven werden door de officiële krant van de Franse Communistische Partij.

Wanneer ik er goed over nadenk leek mijn leven als bewoner van het communisme absurd, maar het gaf me een gevoel van een richting die ik diende te nemen. Opgesloten in mijn schild van een opstandige leerling en vervolgens als eigenwijze student, voelde ik me nuttig en belangrijk: met mijn klikkende klasgenoten had ik lol, maar de voor de partij werkende leraren bekeek ik met afschuw en ironie: “ik had waarde”, ik zweefde boven hen en dát telde. Beiden versterkten ze mijn wens om naar de bibliotheek te gaan en de boeken van de non-conformistische schrijver Moniciu-Sudinski te lezen, het weinige dat nog overgebleven was nadat zijn boeken in beslag genomen of verbrand waren.

Het leek erop dat het anders was dan in de gedichten met wilde zwijnen en reeën uit de leerboeken waar de rode foto’s van Ceauşescu pronkten op de eerste pagina (de schoolboeken uit die tijd hadden een foto van de president op de eerste pagina). Ik wist wat me te wachten stond. Ik slijmde niet bij de communisten en ik schaamde me ook niet om in de spiegel te kijken: de communistische jeugdlegitimatie kwam van de lopende band, ik ontving hem met mijn handteking door iemand anders gezet, terwijl een partijpas voor niemand iets meer betekende aangezien er waren al ongeveer vier miljoen mensen in dezelfde situatie waren. Gestimuleerd door de algemene apathie en klikcultuur, bereidde ik me voor om in gedachten de heldendaden te verplaatsen van de straat en de stad naar het platteland, naar het bergdorpje waar ik als leraar Roemeens heengezonden werd. Daar, in ruil voor de alfabetisering van de vele kinderen uit arme plattelandsgezinnen in lange onderbroeken en schoeisel van varkenshuid, zou ik het respect krijgen dat me toebehoort en had ik, als een echte leraar in wording, het volle recht om te verlangen naar: flessen ţuică (Roemeense jenever) en rakija, een wit huisje met een houten dak en open deur, de dochter van de burgemeester achter die deur.

Ik zou met eer de dromen van de helden van het TV-theater van dinsdagavond vervuld hebben: vrolijk zitten ze thuis naast de waterkrachtcentrale die net gegraven is door ongeveer tien ploegen arbeiders met achthoekige helmen die ze scheef op het hoofd droegen. Ze zagen er zo nep uit dat je ze een laxeermiddel zou geven om te humaniseren. Vloeibaar gemaakt door de sterke lucht van dennenbomen en diesel, zou ik verliefd geworden zijn op de bouwplaats, op het ga-weg-kom-terug van de kiepwagen, van het trillen van de kettingzagen die als een gek door het bos gestuurd worden, onder een warm, vragend en toeziend oog van de hoofdingenieur.

“ Zeg het eens Robe, wat is er aan de hand?”

“Mijn dochter, kameraad Andrei. Ik weet niet meer wat ik met haar aanmoet. Ze wil naar de universiteit….”

“Stuur haar morgen naar me toe, hier op de bouwplaats, ik praat wel even met haar.”

Ik was de acteur die de hoofdbrigadier op de bouwplaats van idioten naspeelde en die gekomen was om persoonlijke problemen te bespreken met de andere acteur, de begrepen activist, die meteen een vaderlijke hand op je schouder legt en die met een subtiel meerwaardigheidsgevoel raad gaf aan degenen voor wie het leven, na langdurige decennia van politieke wijsheid waarin ze soms ook gewerkt hebben, geen geheimen meer bevat. Ik keek door Mongoolse spleetogen, die dankzij de alcohol onderstreept waren door wallen, vrolijk, levendig, oprecht bezorgd over het lot van mijn dochter. Het enige was dat ik helemaal geen dochter had.

Ik nam het systeem voortdurend in de maling. Tegelijkertijd bedroog ik ook mezelf, met groot succes.

Ik protesteerde door middel van cultuur. Dit verwezenlijkte ik door uit de bladzijden van de interbellum-romans een middeleeuws ridderharnas te halen, dat ik triomfantelijk droeg bij de “1 mei” en “23 augustus” demonstraties waar ik samen met mijn studiegenoten verplicht werd heen te gaan. Ik verkleedde me met de exentrieke rokjes van de vrouwelijke personages uit de romans die ik destijds las of leende ik de sportkleding van de sportieve man die deze vrouwen vergezelde en zo leek het alsof je het gewicht van de paradewagens met “Socialistische Republiek Roemenië-ons geliefde vaderland!” niet meer voelde. Samen met mijn vrienden Sandu en Ioana (personages uit het boek Ioana, van Anton Holban) ging ik helemaal op in het ritme van de symfoniën die uit de grammofoon schalde en hoorde ik de leuzen met “Ceauşescu – RCP (Roemeense Communistische Partij)!” niet meer. Ik bleef hangen in een roddelgesprek met Mini, Nory en Mika-Lé, personages uit een andere Roemeense roman en, ten midden van de theedampen in de salon waar dit verhaal zich afspeelde, vergat ik de stank van het arbeiderszweet en de stijve koppen van de geheime agenten die aan de zijkant stonden. Mijn vriend Paul die vrolijk met mij mee marcheerde, met het rubberen balletje in de ene hand en de sjaal met de driekleur in de andere vond een nog gewaagdere oplossing: hij stortte in een ernstige somberheid, waar hij het altijd over had wanneer je hem vroeg hoe het met hem ging, maar die hij in werkelijkheid aan niemand toonde.

“Hoe gaat het, Paul?”

“Ik ben somber”, glimlachte hij, “door middel van depressie houd ik mijn hoofd boven water met dit regime”. Vervolgens pakt hij voorzichtig de nationale driekleur en met vingertoppen die zacht zijn geworden door de zon en verveling, begint hij krachtig met de vlag heen en weer te zwaaien.

Tijdens deze momenten zag ik mezelf al met hem en enkele miljoenen eerlijke en stille landgenoten marcheren tot aan het eind van de wereld, allen met de moed in de schoenen gezonken, blij dankzij de geheime verbintenis die ons heeft verenigd tegen het systeem en die ons de kracht gaf verder te gaan: verloren in de menigte, een mens tussen de mensen.

Ik mocht niet opvallen; niemand vroeg me dat en om eerlijk te zijn viel ik ook niemand lastig. Genesteld in mijn geheime hoek opgebouwd uit boeken, koude kachels en tientallen grote plannen voor de toekomst, kon ik richting het communisme of richting elk ander regime dan ook vliegen. Zonder compromissen, zonder een klootzak te zijn en zeker zonder mijn mond voorbij te praten. Ik ging niet op een motor met aanhanger zitten om ’s nachts pamfletten tussen de flatgebouwen te gooien en ik hing ook geen laken op mijn balkon waar “Ik ben in hongerstaking!” op stond geschreven. Het was voor mij al genoeg om te weten dat in de vrije en ingewikkelde wereld van mijn gedachte, waar geen enkele geheime agent, hoe goed hij ook mocht zijn, geen enkele informateur, hoe dicht deze ook bij me mocht zijn, geen enkele beul, hoe goed hij ook zijn best deed, toegang toe hadden. De held, mocht deze bestaan, leefde van binnen, verstopt tussen gedachten en verbeeldingen, zonder zorgen huppelend onder de bottenkoepel van de schedel.

Vertaald uit het Roemeens door HRW Trok

Nu l-am cunoscut pe Petre Stoica. Mai auzeam din cînd în cînd povești despre el și despre locul retras în care trăia și unde se pare că se petreceau tot felul de minuni. Ne-a cerut la un moment dat, prin intermediul Mihaelei Șchiopu, o revistă, pentru muzeu. Așa am aflat că se ocupa de ani de zile de un muzeu al presei, pentru care strîngea răbdător materiale. Se pare că era deja o colecție impresionantă. Ne tot promiteam să ne urcăm în mașină într-o zi, toată redacția, și să mergem să-l vizităm. Știam că e bolnav, dar niciodată nu-ți poți imagina, cu convingere, că oamenii pe care îi admiri ar putea să dispară. Și totuși ei o fac, cu încăpățînare. Îl văzusem la emisiunea lui Eugen Negrici de pe TVR Cultural (nici această emisiune nu mai există!) și aveam în minte imaginea unui domn, așa cum sînt puțini în literatura română, un domn fermecător și discret, ironic și cu un umor subtil și potolit, un scriitor din stirpea acelora care te lasă visător și doritor de a fi ca ei, cîndva. Un scriitor spaniol spune aproape în fiecare carte a lui un adevăr simplu: literatura se scrie din admirație, scrii pentru că îți place cum scrie altcineva și vrei să fii scriitor, pentru că, mai ales în tinerețe, vrei să fii ca scriitorul pe care îl admiri. Puțini sînt în România cei care îți pot trezi asemenea dorințe firești, pentru că, dacă scrisul lor îți poate plăcea, comportamentul lor public este de cele mai multe ori jalnic. Și cine spune că poate despărți omul de operă, în cazul scriitorilor contemporani, e pur și simplu ipocrit. Deși nu l-am cunoscut direct, din felul de-a vorbi, de-a răspunde întrebărilor gazdei din acea emisiune și din toate poveștile pe care le-am auzit despre el, Petre Stoica se conturează ca un personaj cu totul excentric față de modelul dominant în boema scriitoricească a generației sale.

Venind la generația sa și la perioada în care tînărul Petre Stoica începea să publice poezie în gazetele vremii, pot spune că am început s-o cunosc oarecum. Nu direct, nu pe terasele unde se adună supraviețuitorii, ci în chiar cadrul lor de manifestare literară, în epocă. În revistele anilor ’50-’60. Cine crede că totul a fost o apă și-un pămînt se înșală. Lașitățile inutile, ca și curajul, uman și artistic, se văd acolo foarte bine. Este o peliculă în mișcare care are nevoie doar de un spectator răbdător. Să vă spun pe scurt o mică poveste din anii ’50, de la sfîrșitul anilor ’50, mai bine zis. Se scria și se publica încă multă, multă poezie partinică, obedientă ideologic. Mihai Beniuc era zeul absolut în acest Olimp bolnav, alături de Veronica Porumbacu, de Maria Banuș, de Nina Cassian (memoriile ei de acum nu mă impresionează, biografia ei poetică se vede mult mai limpede în Gazeta literară!), alături de Demostene Botez, de Victor Eftimiu și de mulți alții. Cîțiva poeți tineri însă, debutați mai ales în revista Steaua, începeau să se strecoare, cu infinite greutăți, și să impregneze poezia publicată în reviste cu un virus necunoscut, cu efecte benefice. Critica era derutată. Chiar corifeii literaturii aservite, cei mai inteligenți dintre ei, ca Paul Georgescu sau Ovid S. Crohmălniceanu, păreau cumva impresionați de tinerii poeți și, cu bizantine precauții, îi apărau. Era un dans aiuritor, cu mișcări fine, aproape imperceptibile. Peisajul se schimba încet. Criticii tineri, unii dintre ei, sprijineau înnoirea. Alții, la fel de tineri, sperînd probabil la o mai grabnică oficializare, manifestau grotesc și anacronic în apărarea realismului socialist. Poeții se numeau Florin Mugur, Matei Călinescu, Nichita Stănescu, A.E.Baconsky, Petre Stoica. Scriau în legea lor, forțînd barierele și, cîteodată, scriau aparent la comandă. Nichita Stănescu publica o poezie sub egida luptei antimonarhiste, dar numai titlul era antimonarhist și vaga metaforă a unui cerc de aur care se rostogolea peste pietre. Textul era aproape barbian, și asta în 1957! Petre Stoica era unul dintre cei mai rafinați, poeziile lui, absolut toate, publicate în Gazeta literară, sînt insule de desfătare pur literară în mijlocul unui ocean de omagii și de temenele staliniste (da, se practicau asiduu chiar și după moartea lui Stalin!). Poeziile lui Petre Stoica sînt în general evazioniste, intimiste (un cuvînt de ocară în epocă!), surprind mici gesturi cotidiene, stări incerte, cu notații surprinzătoare, acute și simple (fără nici o legătură cu simplitatea retardă a poeziilor politice), cu un limbaj rafinat și sofisticat (dar fără arabescurile cîteodată excesive ale lui Nichita Stănescu sau ale oniriștilor). În fine, poeziile lui sînt marcate decisiv de o atitudine profund originală, atît în structură, cît și în limbaj. Cel mai bine se vede asta, în mod paradoxal, atunci cînd poetul nu este liber, pentru că, așa cum spuneam, periodic erau necesare gesturi de reverență față de comandamentele literaturii oficiale. Le făceau și acești tineri, dar cum le făceau! Jucat, ironic aproape, cedînd minimal, lipind de cele mai multe ori cuvîntul compromițător la vedere, grosolan, parcă pentru a sublinia trucul și pentru a lăsa corpul poetic independent de acest adaos politic. Atunci cînd Maria Banuș scrie despre război, întreaga ei poezie vibrează de anti-fascism duduitor, pînă la destrămarea iremediabilă a oricărui efect artistic. Iată cum scrie Petre Stoica despre război în Gazeta literară nr. 25 din anul 1958:

„Cîndva ai ținut o armă în mîini,

Trimis într-un război nedrept

în fiecare clipă

trebuia să împuști propriul tău chip.

Mărșăluiai peste inima-ți care

sîngera în praful drumurilor. De sîrma ghimpată

anina privighetoarea anilor tăi. Ochii

vegetau sub lintiță și mîl. Gura

amară ca fumul exploziilor.

Buzele însetate se ofileau pătate de roua neagră.

Strigîndu-ți numele

Răspundea ultimul mort, chemîndu-te.

Erai o mare durere: ai fi putut

să-ți tai pielea lăsînd să picure

sarea zorilor peste carnea vie, alinîndu-ți durerea.

Întîlneai cerul în apa stătută

Din urmele copitelor, ale șenilelor.

Dormind lîngă șanțuri, tîrîndu-te prin noroaie,

agonizînd între pernele zăpezii

stelele îți înghețau umerii și visele.”

Aș vrea să fi vorbit cu Petre Stoica despre toate astea și să-i fi mulțumit pentru aceste oaze de artă adevărată într-un deșert pătat de rouă neagră, pe care atît de frumos a știut să-l traverseze.

NL nr. 23, anul III, aprilie 2009

Iau autobuzul din aeroport şi aştept să ajung în Charlottenburg, unde o să cobor ca să caut hotelul. Afară ninge. În sfîrşit o zi de iarnă, undeva în Europa. N-am avut nici măcar o fulguială în Bucureşti. Nici anul ăsta. Şi pentru că totul este alb şi frumos, nu mai cobor unde trebuie, ci mă duc cu autobuzul pînă la Zoo, staţia de la capăt.

Biletul meu de călătorie e valabil două ore şi pînă aici am făcut doar un sfert din timp. Mă învîrt prin zonă tîrînd valiza prin stratul mic de zăpadă, apoi mă hotărăsc să iau autobuzul meu preferat, 100, din care poţi vedea Estul. Stau la etaj şi în faţa mea se află un cuplu de francezi într-o parte şi un domn cu, probabil, fiul lui, italieni, în cealaltă. Cei cîţiva tineri din spate sigur nu sînt din Berlin, după bagajele care-i însoţesc. Ştergem, pe rînd, geamul interior care se tot abureşte, întîi franţuzoaica, folosindu-şi mănuşa, apoi iubitul ei, cu mîna, băiatul italian cu fularul şi tatăl lui (sau ce-o fi) cu un şerveţel. Intervin şi eu cu mănuşa mea. Scoatem deodată sunete de bucurie şi surpriză cînd şoferul îşi aminteşte de noi şi lasă ştergătorul de parbriz să meargă. Trecem pe lîngă coloana cea înaltă deasupra căreia se află îngerul, plecăm capetele, ca să vedem mai bine, trecem pe lîngă pădurea din Tiergarten. La un moment dat văd un afiş mare, mare cît o clădire. 20 de ani de la căderea comunismului sau aşa ceva şi o listă de capitale. Nu văd şi Bucureştiul. Ciudat. Se zice că acolo, la Bucureşti, ar fi fost o revoluţie sîngeroasă. Dar poate n-am înţeles eu bine ce scrie pe afiş, din goana maşinii.

Revăd locuri atît de familiare, doar că acum e iarnă, nu vară. Mă opresc la Alexanderplatz, de unde iau S-Bahn-ul care întîrzie, neverosimil, peste 20 de minute, probabil din cauza zăpezii (sau a crizei!). Din tren, de sus, văd Berlinul cel alb, alb şi cuminte. La un moment dat mă aflu deasupra unui spaţiu enorm, imaculat, la capătul căruia se vede cupola Reichstagului. Zăpada, albul, puritatea frigului dau alt conţinut departelui, aproapelui. Traversez zone ştiute, revăd cu bucurie grădinile cu căsuţe de jucărie din apropierea staţiilor de tren. Aş avea timp să mă duc pînă în Wanssee, să trec prin pădure, să văd cum e acolo iarna, dar mă răzgîndesc şi cobor, totuşi, în Charlottenburg.

Pe seară, cobor în holul în care urmează să ne întîlnim noi, invitatele cazate la hotelul Art, de unde vom porni împreună spre recepţia care se dă în cinstea noastră la Stiftung Brandenburger Tor, fundaţia care m-a invitat acum 7 ani la Berlin. În hol sînt trei doamne cu şaluri, stînd în fotolii largi, într-o lumină frumoasă, dată de un lampadar. Parcă e o scenă, aşa, de teatru rusesc… Puţin mai departe, lîngă fereastră, la o măsuţă, alte două femei, una dintre ele foarte tînără, tunsă scurt, băieţeşte. Mă îndrept spre Slavenka Drakulic, una dintre cele trei doamne cu şal. O recunosc după fotografii. Îi spun asta, că o recunosc după fotografii, în timp ce-i întind mîna şi mă prezint. De fapt, eu o ştiu din fotografiile în care are părul negru şi lung. Acum părul ei e deschis la culoare, scurt. Diferenţa dintre femeia din faţa mea şi cea din fotografie e probabil o diferenţă de peste 10 ani, poate chiar 20. Totuşi, m-am îndreptat fără ezitare spre ea. Apariţia mea le-a antrenat şi pe cele două femei de lîngă fereastră în discuţie, Eva Karadi şi Noemi Kiss din Ungaria. Cu Eva m-am văzut în Polonia, acum 7 ani, la o întîlnire despre nostalgie şi comunism organizată de Editura Czarne. Îmi aduc aminte de un drum pe care l-am făcut cu ea, cu Bogdan şi cu un scriitor din Albania care stătuse nu ştiu cîţi ani în închisoare înainte de 1990. Era un om încă tînăr, vorbea o engleză frumoasă. Pentru mine, el este, definitiv, Albania, indiferent ce zic alţii. Fiecare cu Albania lui. Nu-mi amintesc cum îl chema, aşa că nu mai ştiu nimic despre Albania. Cu Eva Karadi schimb două vorbe, o întreb ce mai face băiatul ei, pe care l-am întîlnit la Cluj acum 10 ani, poate mai mult. Fusese invitat, împreună cu un prieten, tot poet, alături de mine, să avem o lectură în faţa publicului clujean de limbă maghiară. Îmi apăruse Xilofonul în maghiară. Ei veniseră din Ungaria. Mai ţin minte şi acum că purta un T-shirt pe care scria mare „Brodski”. Aşa că am întrebat-o ce mai face Daniel. Daniel Varro, completez mecanic. Cred că e surprinsă că-mi amintesc tot numele lui. Şi eu sînt surprinsă, pentru că Varro mi se impusese, pur şi simplu, lîngă prenumele Daniel. Pe Eva o cheamă Karadi. A doua zi, îmi dau seama de unde mi-a venit, automat. Îi spun Evei că există cineva care se ocupă de un fanclub care-mi poartă numele, cineva care ştie destule despre spaţiul cultural din Ungaria şi că acolo, pe Internet, printre imaginile care se derulează se află şi o fotografie a lui Daniel, băiatul ei, poetul Daniel Varro, care, iată, coincidenţă, face parte dintre preferinţele persoanei care se ocupă de fanclub.

A doua zi, spre bucuria mea, intră în sala în care urmează să aibă loc toate evenimentele zilei Monika Snejdermann, editoarea mea poloneză, soţia lui Andrzej Stasiuk. E o surpriză, pentru că înţelesesem că nu mai vine, că e plecată în… Albania. Spre seară ne hotărîm amîndouă să sărim peste nişte lecturi în germană şi să ne întoarcem la hotel. Cum taxiul nostru întîrzie, intru pentru o clipă pe o uşă laterală a clădirii în care ne-am petrecut toată ziua. Văzusem un afiş cu un sfinx care-şi ţinea degetul pe buze şi cuvîntul scris mare: „SILENCE”. Aşadar, intru. Înăuntru e o doamnă care-ţi arată cu mîna „camera pentru linişte”, adică un cub mare cu pereţi de sticlă fumurie. Intri în cameră şi tot ce ai de făcut e să taci. Sigur că era legată de ceva tăcerea asta, era o formă de reacţie la ceva, dar eu aveam s-o leg de altele. Berlinul îşi începuse jocurile, ca acum 7 ani. Şi eu intram în ele. De ce nu? Ajunse la hotel, ne decidem să ne plimbăm, puţin mai tîrziu, prin cartier. Avem tot timpul pînă la 10, cînd ne vom întîlni cu ceilalţi la nu ştiu ce restaurant. Trecem pe lîngă casa în care stă Jachym Topol, scriitor ceh, prieten al Monikăi, al lui Andrzej, pe care l-am întîlnit cîndva la Amsterdam. Nu răspunde la sonerie. Nici la telefon. El, în general, nu răspunde la telefon, ne spusese cineva din Berlin, o „stipendiatoare”. Lîngă numele lui vedem şi numele Dorotei Maslowska. Pe Dorota tocmai am început s-o citesc, din cauza lui Stasiuk, care-mi spusese acum cîţiva ani că tipa e „power”. Monika îi lasă lui Jachym un bilet în grilajul uşii de la intrare. Puţin mai departe, îmi arată casa cea frumoasă în care stă Iuri (Andruhovîci), acum plecat pentru scurt timp în Anglia, parcă. Ajungem la o cafenea franţuzească. Stăm la o măsuţă şi conversăm în franceză cu un chelner amabil. Deasupra noastră e o fotografie mare a lui Yves Saint-Laurent, cu semnătura lui undeva.

A doua zi urmează să particip la o masă rotundă în casa LCB (Literarisches Colloquium Berlin), unde am locuit în 2002 aproape o lună. Celelalte invitate sînt Kathrin Roggla şi Antje Ravic Strubel. Kathrin a venit cu băieţelul ei, la un moment dat se retrage ca să-i dea să sugă. Antje e tunsă scurt şi cînd o întreb dacă are vreo legătură cu Fräulein… scutură decis din cap. LCB e sub zăpadă. Mă extrag din mulţime şi mă duc pe scări în sus pînă în dreptul uşii cu numărul 10, unde am stat, apoi fac o plimbare pe-afară, pînă spre lac. Lacul e acum îngheţat. Nu mai ştiu despre ce-am vorbit, despre ce-au vorbit Kathrin şi Antje. Antje a citit ceva. Veniseră amîndouă cu cîte un estic după ele, cu cîte o carte. Kathrin cu o carte a lui Iuri. Antje nu mai ştiu cu ce. E mai familiarizată cu americanii. A stat ceva timp în America. Mă întreb dacă chiar o interesează povestea asta cu Vestul şi cu Estul. Din cauză că am impresia că se vorbeşte, cu politeţe, despre Est şi despre Vest ca despre două lucruri diferite, îmi vine în minte cuvîntul OKAPI. Dar despre okapi, data viitoare.

sursa foto

NL nr. 23, anul III, aprilie 2009

Opreşte-te un minut şi priveşte în jur. Nimic nu mai arată familiar. De Crăciun, Moşul a devenit activistul ecologic al lunii noiembrie: ţi-a trîntit la hipermarket bradul pliabil şi gata uscat. De Paşte, Iepuraşul şi Găina de Aur s-au apucat de treabă încă din martie: doar întinzi mîna la raft şi dai peste cutiile cu ouă pleznind de vopsea sau de spumă de ciocolată. Totul e pregătit dinainte, ambalat frumos, ca blocurile comuniste care n-aveau bucătărie. La urma-urmei, Ceauşescu nu era lipsit de intuiţii: la ce mai poate folosi azi o bucătărie?

Găseşte-ţi timp şi scoate privirea din pămînt. Pe drum, nu mai eşti singur. DN 1 are radare cît pentru şase ţări: pe stîlpi, după stîlpi, în stîlpi. Asfaltul te mîngîie sub roţi, cu mii de fire de inducţie. Totul poartă şi-o denumire, gen Alias sau Mission Impossible: Monitorizare Trafic. În Bucureşti, Big Brother clipeşte din sute de ochi: maşina Google Earth îţi pune strada (şi casa) pe Net la 360 de grade, iar camerele din intersecţii îţi trimit maşina (cu tot cu cine mai eşti în ea) direct la dispecerat. Pe stopuri au crescut antene, lentile şi senzori, ca iedera pe casa bunicilor.

Ai rămas acelaşi? Doar gîndeşte-te. Telefonul mobil arată oricui unde eşti (precizie de-un metru). Paşaportul arată cine eşti (precizie de-o amprentă şi-un iris). Cardul bancar spune şi cine eşti, şi ce faci, şi cînd exact. Iar maşina, dacă ai de gînd să ţi-o iei după 2013, o să povestească singură la poliţie pe unde umbli.

Pun pariu că, acum 20 de ani, cînd ai ieşit la Romană în faţa soldaţilor, nu te-ai gîndit la toate astea.

sursa foto

NL nr. 23, anul III, aprilie 2009

„Da, deci recapitulare, sînt la Obregia, am ieşit dintr-un sevraj, am făcut OD[1] la ţară lîngă casa lu’ bunicu’… Da nu OD, că OD aşa am mai făcut io în viaţă, nu, asta a fost mama şi tata OD-urilor.

Maică-mea care a plecat din ţară cînd io aveam 3 ani s-a întors acuma, pentru că mătuşă-mea a avut un atac cerebral. Mătuşă-mea e paralizată şi nu mai poate vorbi. Bunică-meu e aproape senil. Unchi-meu vrea să îi fure casa lu’ bunică-meu. Eu care fugisem de peste 3 ani de acasă m-am trezit din nou în această ciorbă. Nervii mei nu au rezistat. Mama insistă nu ştiu de ce să mă vadă şi să vorbească cu mine. Iar prietenul meu Glontz nu îmi răspunde la telefon.

A, uitasem, prietenul meu Glontz are o datorie de 10 000 de euro la unu din cei mai mari dealeri din Bucureşti. Motiv pentru care şi-a luat-o grav săptămîna trecută în pasaj la Universitate, adică i-au spart unii faţa în budă în pasaj. Şi de ieri de cînd l-am văzut aici ultima oară la vizită nu-mi mai răspunde la telefon.

Iar eu stau într-o cameră într-un spital şi mă întreb dacă e un trip prost sau asta chiar e ce mi s-a întîmplat în ultima săptămînă.

Cred că o variantă mai bună este totuşi că nu aude telefonul.

Aici e super. Cel mai bun mediu să te laşi de heroină. Unii pacientzi urlă majoritatea se bat şi în general dacă ieşi la plimbare în curtea interioară ai toate şansele să dai printre pacientzi de un dealer cu vreo trei bile în chilotzi. Dar pînă la urmă, cum zice domnul doctor, pentru care chiar am respect, e o chestie de ce vrei tu să faci în viatză.

Am văzut pe net mîinile altora care bagă la modu’ mîini cangrenate. Am văzut şi unii care îşi băgau în p**ă, că nu mai găseau locuri. Sexy, ce să zic.

Eu mi-am băgat în picior, în mînă normal, dar cel mai des în picioare că nu se vede, şi e adevărat de cîteva ori în gît. Da acum la ce pizdă mi-am făcut pe mînă, chiar nu sînt deloc mîndră. Doctoru face – semne de bună purtare… N-am văzut numa pe net, adică am avut şi prieteni care se făceau grav de tot, gen nu mai vedeai nici un loc liber pe mîini, da pe net am văzut chiar mîini cangrenate în puii mei… şi aici am văzut unu aproape cangrenat care nu cred că mai scapă. La modu’ că probabil o să-i taie mîna. Fraier. Adică nu l-am văzut, mi-a zis asistenta de el. M-aş sinucide direct. De fapt, nu m-aş sinucide niciodată. Asta e o dumă genu’ amintiri după sevraj. Îţi vine să te sinucizi la modu’ pe bune de cel putzin zece ori pe zi da pînă la urmă îtzi dai seama că era doar un trip.

Mintea mea e mai deşteaptă decît nevoia. Pumnii mei minte nu are.

Ce probleme am eu şi cum cred că s-ar putea rezolva…

1. Dependenţa.
2. Banii.
3. Casa. Cred că în ultimul an am schimbat 6 case per total. Deci că la modu’ propriu-zis îmi trebuie o casă.
4. Că nu pot să stau cu Andreea mea cît de mult vreau, adică 48 de ore pe zi.
5. Şcoala. Nu suport şcoala. Deci nu mă duc la şcoală, deci nu pot să mă angajez.
6. Că nu pot să îmi stăpînesc nervii dacă văd pe cineva şi mă enervează. Că din cauza asta am intrat de 100 de ori în probleme cu gaborii.
7. Ceea ce mă duce în mod logic la problema număru’ 7: gaborii. Că i-aş împuşca practic pe totzi?
8. Maică-mea. O urăsc.
9. Unchi-miu şi toată familia lor de handicapatzi. Şi pe ei îi urăsc.

10.  Taică-meu. Îl urăsc maxim.”

(pag. 14-16)

[…]

„Acum cînd o am pe Andreea lîngă mine şi cînd chiar aş putea să ies din toată voma asta de vizită şi să trăiesc cu ea, chiar îmi pare rău da’ nu pot să refuz oferta.

Cică o să le spună ălora din Spania de mine, familie gen. S-a decis ea la asta să facă marea confruntare. Cică, ce ne-ai adus din România? O sticlă de tzuică, o plăcintzică ceva, o strachină de lut, o ie? Nu, v-am adus o fată heroinomană şi pe fiică-sa direct de la orfelinat. Bună ziuă, faceţi cunoştintză, ola, ola, senora. Sau pe noi o să ne ţină separat, în carantină, cine ştie… Lol. Să ne tzină mai întîi la despăduchere două săptămîni şi după aia să putem intra şi noi în lumea bună. Vorba frizerului – «Te tund la piele/ Seara să se uite totzi păduchii la stele.»[2] Plm. O să vedem.”

(pag. 124)

George V., frizer, 28 de ani

Astea par scoase din capetele ăstora de îi tund eu. Toţi cică sînt emo, cu probleme cu părinţii, fără pic de veselie în ei. Sînt stresaţi. Păi nu e păcat de ei, aşa tineri să stea supăraţi pe viaţă? Păi ce-aţi păţit mă mînca-v-aş. Şi-o fac cu mîna lor, pînă la urmă. Toţi vor să-i tund cu breton în ochi, aşa, modern, ciufulit în vîrfu’ capului, am văzut şi eu, cunosc meserie, da’ mă uit că cine se mai uită la ei, n-au fete, iubite, de-aia o fi supăraţi aşa. Nu sînt nici io manelist, pe cuvînt, ascult toate felurile de muzică, mie-mi place viaţa, să mă simt bine, să trăiesc. De-aia zic io că mai bine un popor de manelişti care ştie să petreacă şi să se veselească cu un pahar de vin, decît toţi emo ăştia, cu cercei peste tot şi care fac cum zice autoarea asta OD. Io ştiu că e greu să creşti fără părinţi, dar asta nu e o scuză, te rog să mă crezi. Mi-a plăcut asta cu vorba frizerului că n-o ştiam. E tare, o s-o ţin minte şi cînd mă mai roagă unu’ să îl tund la zero o să-i zic şi io aşa. În rest, nu, io, n-aş citi aşa ceva. Mai bine mă uit la televizor, sincer acuma, de ce să te mint.

Ana T., copywriter, 23 de ani

Cum să zic, pare aşa un fel de Requiem for a Dream. Adică mai ales faza cu mîini cangrenate. Aia e o fază din film pe care nu o uiţi toată viaţa şi de fiecare dată cînd dai peste ceva similar zici că e á la Requiem for a Dream. Ştiu că e după o carte, da’ cartea nu am citit-o şi nu ştiu dacă fragmentele astea sînt scrise ca să imite într-un fel povestea, stilul de acolo. Nu ştiu, pare oricum o poveste dură, tristă, deprimantă, destul de tragică. Din ce mi-am dat seama din recapitularea asta scurtă, cartea e despre o puştoaică care a crescut fără părinţi, pe la alte rude, pentru că maică-sa a plecat să facă bani în străinătate, iar acesta pare a fi motivul ratării ei şi probabil şi motivul pentru care a ajuns dependentă. Mi se pare un lucru bun că se scrie despre cazurile astea, care din păcate sînt o realitate tristă şi destul de răspîndită. Am văzut că în unele cazuri copiii se şi sinucid, au tot felul de probleme, se bat pe la şcoală, fug de-acasă. Dar în legătură cu felul în care e scris textul eu una am o problemă cu stilul ăsta confesiv în limbaj de blog şi messenger care e totodată simplist – un clişeu care mă calcă pe bătături în legătură cu tînăra generaţie. Dar asta e poate şi pentru că petrec eu prea mult timp în faţa calculatorului şi sînt pur şi simplu sastisită de limbajul şi stilul ăsta, încît nu îl mai suport şi în cărţi.

Domnul Andrei S., inginer proiectant, 56 de ani

Uite, vezi, lucrurile astea îi fac pe oamenii mai în etate să zică de tinerii de azi că sînt aşa şi pe dincolo. Păi, reflectă foarte bine vocea tineretului de azi. Droguri, băutură, destrăbălare, lipsa de respect pentru părinţi. Eu cînd eram la liceu nici nu ştiam de droguri, că există aşa ceva, ce-mi trebuia mie. Şi Obregia era pentru ăia cu boli la ultimul nivel, nu pentru drogaţi. Ce crezi tu, că atunci cînd a făcut Carol I Obregia s-a gîndit el că o să vină drogaţii acolo, nici vorbă. Dar ce să faci, e adevărat e şi vina părinţilor că, virgulă, copii au ajuns aşa cum sînt, că uite, cum zice şi aici, dacă pleacă în Italia sau Spania să lucreze şi îşi lasă odraslele pe-aici de izbelişte fără supraveghere, la ce să se aştepte, să-mi zici tu? Şi oricîţi bani ar face acolo, cînd vin aici şi-şi găsesc copilul în halul ăsta, nu le mai trebuie nimica. Păcat, că uite aşa a devenit oraşul ăsta aşa de periculos de ţi-e frică să mai ieşi seara din casă. Da’ ce că situaţia în toată ţara e aşa. Ce să faci?

Cum mi se pare textul? Nu e prea strălucit, adică se vede că e scris de cineva care nu are mînă de scriitor, de un începător, amator, ceva. Nu are forţa unui scriitor desăvîrşit sau poate aşa s-o scrie acum, nu ştiu. Dar dacă asta e ce se publică acum nu e deloc bine, pentru imaginea ţării zic. Asta scoatem noi în faţă? Drogaţii, problemele, drojdia societăţii? Astea ar trebui să rămînă la ştirile de la ora cinci, ce, nici acolo dacă s-ar putea, că de acolo cre’ că se şi inspiră unii şi alţii, nu vedeţi că, virgulă, creşte criminalitatea. Literatura ar trebui să se ocupe de alte teme, mai înalte, mai frumoase, nu să se coboare la nivelul ăsta. Să scrie despre istorie, aşa scrie un scriitor adevărat, Sadoveanu, Rebreanu, pe mine mă pasionează istoria, chiar dacă sînt inginer, că pe vremea mea nu ajungea oricine ingineri, profesori, doctori, acum fac facultăţi cu plată şi cînd colo ei nu leagă două vorbe şi nu cunosc nimic despre trecutul ţării ăsteia, să nu-i întrebi de domnitori, de voievozi, de războaie, că-ţi rîd în faţă. Păcat.

(Gruia Dragomir)

[2] Deceneu, Dacian, Piele, Vexx – „Vorba frizerului”

Ingredientul principal, care dă consistenţă întregii strategii de promovare a literaturii, este Institutul Cărţii. Există de cinci ani şi are ca scop popularizarea literaturii polone în ţară şi în străinătate. Nimic mai simplu, la prima vedere. În realitate, lucrurile sînt ceva mai complicate şi atît de bine organizate încît am putea bănui că e vorba despre o instituţie cu tradiţie şi cu o îndelungată experienţă în domeniu. Pentru a-i face cunoscuţi pe cei mai buni scriitori polonezi, Institutul organizează anual cîteva campanii mari, foarte atrăgătoare şi prietenoase, dar şi dezbateri, conferinţe, lansări de carte şi întîlniri cu scriitorii, propunîndu-şi astfel, şi reuşind cel mai adesea (dovada e numărul mare de participanţi la astfel de evenimente), să-i apropie pe cititorii din ţară de literatura şi de autorii contemporani. Programul Tu Cyztamy! (Aici citim!) este descris de organizatori ca fiind o „parolă” care pune accentul pe plăcerile adiacente lecturii: implicarea în viaţa literară, participarea la workshop-uri şi la discuţii cu scriitori dar şi cu alţi cititori pasionaţi, posibilitatea de a „da glas” experienţei dobîndite pe urma lecturii. Mai presus de orice, iniţiatorii proiectului declară că vor să facă din citit o modă, iar metoda cea mai simplă este asocierea cu şcolile şi cu bibliotecile locale, unde Institutul îşi poate pune în practică proiectele. Festivalul 4 Pory Książki (4 anotimpuri ale cărţii) este singurul festival de literatură care durează tot anul şi cuprinde întreaga Polonie. Prima etapă a festivalului, Anotimpul poeziei, s-a încheiat în luna martie, după un tur de forţă în peste douăzeci de oraşe, unde s-au organizat nu doar seri de lectură şi întîlniri cu scriitorii, ci şi concerte, seri de poezie cîntată şi concursuri de slam poetry. În aprilie am intrat în anotimpul POPLIT, adică al literaturii populare, care devine şi mai populară dacă este citită în locuri mai puţin convenţionale, de exemplu în tramvai. În Gdańsk a fost improvizată o astfel de „staţie a cărţilor”, de unde curioşii puteau pleca într-o plimbare pe parcursul căreia se citeau fragmente de proză. Serile de literatură prin cluburi şi cafenele sînt completate cu happeninguri în plină stradă, astfel încît e aproape imposibil să nu ştii că la tine în oraş se-ntîmplă ceva cu proză şi cu scriitori (asta şi mulţumită unei campanii de promovare foarte bine gîndite, care-a avut şi rezultate pe măsură, publicul fiind mult mai numeros decît la ediţiile precedente). Va urma anotimpul prozei, în octombrie. Anul trecut, printre invitaţii speciali s-au numărat Marija Knežević, Bora Ćosić, David Albahari (Serbia), Nenad Veličković (Bosnia) şi Dubravka Ugresič (Croaţia). Pînă anul trecut, ultimul anotimp fusese dedicat romanului criminal. Din 2009, această ultimă perioadă a festivalului se va concentra asupra reportajului/eseului.

Institutul Cărţii nu este doar un organizator de evenimente, ci şi cea mai completă şi mai bine organizată bază de date despre piaţa editorială poloneză. În plus, editează bianual cataloagele New Books From Poland (în engleză şi în germană), în care sînt prezentate cele mai importante cărţi ale ultimelor luni, într-o formă cît mai atractivă şi mai convingătoare pentru editorii străini. Din 2006 organizează, la Cracovia, întîlniri cu editori din străinătate, al căror scop principal este – desigur – promovarea literaturii poloneze contemporane. Şi dacă tot am ajuns la capitolul traduceri, Institutul este foarte atent şi generos şi cu traducătorii. În primul rînd, pe site-ul IC există o secţiune dedicată traducătorilor, unde se găsesc tot felul de informaţii despre burse, premii, concursuri şi rezidenţe, atît în Polonia cît şi-n afara ei. În plus, Institutul finanţează traducerea cîtorva mostre de literatură polonă în mai multe limbi, pentru a le face accesibile editurilor din străinătate şi organizează, începînd cu anul 2005, un Congres Internaţional al Traducătorilor de Literatură Polonă. De trei ani funcţionează programul Kolegium Tłumacyz (Colegiul Traducătorilor), o rezidenţă pentru traducătorii de literatură polonă, şi tot din 2005 se acordă premiul Transatlantyk, pentru „ambasadorii literaturii polone în străinătate” (fie ei traducători, critici sau istorici literari). În colaborare cu Institutul Cultural Polonez din Londra şi cu cel din New York, se acordă în fiecare an premiul Found in Translation, pentru cea mai bună traducere în limba engleză.

Premiile literare sînt un al doilea ingredient esenţial. Şi nu pentru că ar stabili ierarhii şi ar scoate în faţă nişte nume în defavoarea altora, ci pentru că în Polonia premiile literare servesc nu atît orgoliilor, cît cărţilor. Ecuaţia este destul de simplă: o carte care a primit un astfel de premiu, l-a primit, cel mai probabil, pe merit. Adică primează criteriul scriiturii, dincolo de ambiţii şi de găşti şi de prietenii (la cel mai înalt nivel literar & academic, fără-ndoială).

În 1962 a fost înfiinţat premiul Fundaţiei Kościelskich, despre care se vorbeşte adesea ca fiind „Nobelul polonez” pentru scriitori sub 40 de ani. Printre cîştigători, de-a lungul timpului, s-au numărat Zbigniew Herbert, Sławomir Mrożek, Olga Tokarcyuk sau Andrzej Stasiuk. Premiul Nike a fost acordat pentru prima dată în 1997 şi de atunci a devenit un fel de trademark, o asigurare – un laureat al premiului Nike va scrie, cel mai probabil, o carte foarte bună. În concurs intră toate speciile literare (sînt acceptate şi autobiografii, eseuri, jurnale) şi dintre cele 20 de nominalizări iniţiale rămîn în joc şapte finalişti. În ultimii ani, premiul a mers la Olga Tokarcyuk, Dorota Masłowska, Andrzej Stasiuk sau Wojciech Kuczok. Săptămînalul Newsweek acordă, de şase ani încoace, premii pentru literatură şi reportaj, precum şi un premiu al cititorilor.

Dintre editurile prestigioase poloneze, cel puţin două sînt edituri specializate, care şi-au făcut un scop din promovarea literaturilor mai puţin cunoscute. Este cazul editurilor Czarne şi Pogranicze, care publică autori contemporani central şi est-europeni. Programele lor editoriale au avut curajul să mizeze în întregime pe altceva decît pe mainstream (în cazul altor edituri, este destul de greu să găseşti măcar o colecţie care să se ocupe de literatura acestei regiuni), reuşind astfel nu doar să popularizeze nişte autori puţin cunoscuţi, ci şi să promoveze literatura contemporană poloneză într-un context bine definit.

În sfîrşit, pentru că dincolo de întîlniri, dezbateri, premii, lansări şi festivaluri, importante rămîn cărţile în sine, există – cel puţin în Varşovia – o modă în deschiderea de cafenele literare, deşi denumirea este mult prea pretenţioasă pentru ceea ce sînt locurile astea, de fapt. Tarabuk, Kafka, Czuły Barbarzynca sînt nişte cîrciumioare vesele şi colorate, ticsite cu cărţi, cu mobile desperecheate şi cu ferestre mari, ceva între anticariat, sală de lectură, loc de întîlnire cu prietenii şi Internet-café, unde poţi pierde ore în şir citind, poţi să cumperi cărţi, să faci schimb de cărţi şi, nu de puţine ori, să întîlneşti, din întîmplare, scriitori cu chef de citit şi de-o cafea, în afara oricăror conferinţe, ateliere şi seri de lectură.