Spre deosebire de majoritatea prietenilor mei, oameni serioşi şi educaţi, am avut întotdeauna o slăbiciune faţă de telenovele. Din umbra canapelei ceauşiste, l-am sprijinit pe maleficul J.R., în timp ce îi fura terenuri blegului (şi deci antipaticului) Cliff Barnes. Tot din spatele droturilor, am ţinut ba cu nelegiuitul Spînu, în lupta inegală cu echipajul lui Anton Lupan, ba cu ofiţerul ăla fioros care-l bastona pe Pistruiatul la ordinul nemţilor. Am tremurat pe rînd pentru Rumburak, pentru Isaura (pardon, am vrut să spun Leoncio), pentru Cruz Castillo şi pentru Paula Alencar (cine-şi mai aminteşte de Bulevardul Paulista ştie de ce…). Cînd glumeţul Ridge s-a strecurat noaptea în patul lui Caroline (proaspăt logodită cu fratele lui), profitînd de semi-somnul acesteia, m-am zbîrlit de nervi, de indignare şi de-un pic de curiozitate. Iar cînd marele Victor Newman s-a recăsătorit pentru a şaptea oară (cu cea de-a treia soţie), aproape că am pus mîna pe telefon, să-i transmit cele mai sincere felicitări.

E frumos dacă între tine şi realitate există un ecran. Cînd însă ecranul se transformă în perete sau în parchet, îţi vine să fugi în Alaska. Să vă explic: baba de jos a uitat o cratiţă pe foc, pînă a topit-o, împreună cu plita aragazului. În timpul operaţiunii, care a început noaptea şi s-a terminat în zori, pereţii blocului s-au încins aşa de tare, că puteai să juri că jumătate din scară face pîine, iar cealaltă aerosoli cu monoxid de carbon. Dramoleta continuă cu vecina din dreapta (tot o mămătie), un fan al vocalizelor nocturne la receptor. În fiecare seară, la ora zece, combinaţia de nevroză, surzenie şi minute gratuite dezlănţuie prăpădul: vreme de-un ceas, blocul duduie de informaţii despre chirie, despre preţul alimentelor sau despre prognoza meteo. Sunetul se propagă sănătos, ca-n aeroport; pînă şi cerşetorul de la colţ ştie cît a ajuns salamul la tanti Florica. În fine, să nu-i uităm pe vecinii de deasupra: trebuie să-i ţineţi minte, sînt cei cu papagalul croncănitor şi cu potăile slabe de vezică. Tocmai au înfundat canalizarea blocului, cu varza şi cu conopida aruncate zilnic la closet timp de cîteva luni. Cînd au venit instalatorii, au făcut poză pe ţeavă, cu recolta de murături: „Dom’le, aşa ceva n-am văzut într-o viaţă de om! Uite gogonelele!”; „Staţi, c-au pus şi pietre! A, nu, sînt oase de pui…”

Uneori, vă spun cinstit: parcă-mi vine să lucrez pe plantaţie cu Kunta Kinte decît să locuiesc în blocul meu!

sursa foto

NL nr. 24, anul III, mai 2009

În 1995, Vlăduţ (Vlad Arghir, prietenul meu şi-al lui Bogdan) a adus cu el din Germania un volum de poezie şi ni l-a dăruit. Autorul lui, Durs Grünbein, un tînăr de 33 de ani, luase un premiu important pe-acolo pe la ei, Büchner Preis. M-a impresionat gestul lui Vlăduţ, nu se obişnuia pe-atunci, cum nu se obişnuieşte nici azi, să dăruieşti cărţi de poezie. Germana mea era mult prea primitivă pentru o astfel de lectură, dar m-am uitat totuşi peste carte şi, cum se întîmplă cînd înţelegi doar frînturi, am creat din ele ce-am vrut eu. Unul dintre titluri s-ar fi potrivit felului meu de a citi, „creativ”: Variaţiuni fără temă. La cîteva săptămîni după ce am primit cartea, au descins în casa noastră, aduşi de Bogdan, nişte fete şi nişte băieţi din Germania. Era o vreme a entuziasmului, veneau tot felul de străini, toţi amicii mei erau ocupaţi să le arate Bucureştiul sau împrejurimile, unii se duceau cu ei pînă la mănăstirile din Nord, la Sighişoara, la Braşov sau la Predeal, alţii se adînceau cu străinii după ei în România profundă. Timp pierdut. Vorba poetului, par delicatesse j’ai perdu ma vie. Era o vreme a delicateţii… A entuziasmului. A speranţei. A încrederii.

Deci descinseseră străinii ăştia, cum spuneam. Printre ei, un tînăr sculptor care abandonase metalul masiv şi făcea un fel de anluminuri de oţel pe lame de sticlă nu mai mari decît o palmă. Mi-a plăcut foarte mult ideea sublimării metalului greu, un fel de sculptură în epură. Şi mi-a plăcut şi moaca lui blondă, continuu surîzătoare. Era şi o fată cu alură de spiriduş care a susţinut a doua zi un concert împreună cu un fost membru al formaţiei Kraftwerk, care mi se păreau foarte mişto în adolescenţă (şi acum mi se par la fel). M-am dus mai mult din politeţe s-o ascult pe fată, dar am avut o mare surpriză. Îşi folosea glasul în fel şi chip, vorbea şi cînta şi făcea volute sonore neaşteptate, oferea un spectacol cum nu mai văzusem. În plus, şi ea era interesantă, mimica ei. Nu mai ţin minte cum o chema. Poate că a ajuns departe, aşa cum merita. Poate… În grup se distingea şi un tînăr filozof, elegant după vorbă, după port, liniştit, cu purtări alese. Mai erau şi alţii, dar nu mai ştiu nici măcar cum arătau. Mi-aduc însă aminte ca ieri cum fata-spiriduş, recunoscînd coperta cărţii lui Grünbein, s-a bucurat aşa tare încît a strîns volumul la piept şi s-a aşezat pe covor, s-a întins pe burtă şi a început să citească fără să-i mai pese de nimic. Mi-a plăcut de ea. Eu n-aş fi îndrăznit niciodată să mă-ntind pe covorul unor străini în a căror casă intrasem de cel mult o jumătate de oră. M-am gîndit că Durs ăsta trebuie să fie un scriitor fericit dacă are aşa cititori. Iată, Durs nu scria degeaba, şi bravo lui! Nu prestigiosul premiu m-a convins că merita să ţin minte numele acestui tînăr poet german, ci fata aia, cititoarea lui. După ce au plecat, am mai luat o dată cartea în mîini. Am reţinut poeziile de la sfîrşit cu animalele de la diferite grădini zoologice din lume. Una era despre un okapi, animalul ăla pe jumătate zebră şi cu mutră de girafă. Am pus cartea în corpul de bibliotecă destinat poeziei, undeva la suprafaţă, şi am lăsat-o pentru mai tîrziu, pentru cînd aveam să ştiu mai multă germană, doar aveam tot timpul s-o reînvăţ, nici nu împlinisem încă 30 de ani.

Au trecut de atunci 14 ani şi n-am învăţat o boabă de germană în plus. M-am uitat de cîteva ori pe Internet să văd ce mai face, ce-a mai scris Durs între timp. Am dat la un moment dat peste un text despre poeziile lui legate de animalele din grădina zoologică. Zicea cineva că Einem Okapi im Münchner Zoo (Unui okapi de la Grădina Zoologică din München) e un fel de parabolă despre est-germanul care trebuie să adopte o nouă identitate, pentru că nu are altă soluţie. Că el, est-germanul, doar s-a mutat în altă cuşcă, cea a Vestului. Cam aşa ceva.

Înainte de discuţia la care fusesem invitată să particip la începutul anului (despre deschiderea Estului spre Vest), şi care urma să aibă loc la Literarisches Colloquium Berlin, l-am văzut într-o fotografie, pe un perete al sălii în care începuse deja să se adune lumea, pe Durs Grünbein. Tînăr. Probabil că fotografia fusese făcută cam pe vremea cînd scria despre okapi. Poate din cauza fotografiei – şi pe fondul impresiei că acolo, la colocviu, Estul şi Vestul sînt, din nou, privite în opoziţie – am vorbit despre okapi: despre okapi-ul care sînt eu, diferită de okapi-ul despre care vorbea acum 14 ani Durs. Căci nu mutată dintr-o cuşcă în alta mă simţeam, ci ca un okapi semănînd doar cu o zebră şi o girafă, fără să fie nici una, nici alta. Memoria mea culturală este una a Vestului, experienţa mea de viaţă de zi cu zi este una a Estului, mintea mea e vestică, inima mea e estică, o parte din fiinţa mea a fost creată de Vest, de cărţile pe care le-am citit, cealaltă parte, de experienţa pe care am traversat-o – una a suferinţei, a umilinţei şi a frustrării. Pentru mine, Estul şi Vestul nu sînt în opoziţie, căci amîndouă m-au creat, nu sînt în opoziţie în fiinţa mea care nu e vestică, dar nici estică nu e, după cum okapi nu e nici girafă şi nici zebră, aducînd cu amîndouă. Am ştiut întotdeauna infinit mai multe lucruri despre literatura Vestului. Despre Est, pînă după ’90 nu ştiam mai nimic. De aceea cred că ceea ce mi-adusese mai preţios Vestul după 1990 (întrebarea la care fusesem invitată să răspund era: „Ce mi-a adus mie, ca scriitoare, deschiderea spre Vest?”) a fost… deschiderea spre Est – spre Estul cel necunoscut, ignorat, cel plin de surprize, de energie. „Cultura mea a fost multă vreme pur vestică. Înainte de ’90 nici nu mă interesa Estul”, am spus în public şi am văzut nedumerire pe cîteva feţe. Ce să mă intereseze? Scriitorii lor oficiali? Singurii traduşi… Nu, nu mă interesau, cum nu mă interesau din raţiuni identice nici ai noştri, oficiali, „cunoscuţi”. Literatura de export a Estului a fost una dacă nu oficială, măcar tolerată.

Nu mi-au plăcut niciodată toleraţii, mi se părea că nu ai ce învăţa de la ei. Doar de la refuzaţi aveai ce învăţa. După ’90, fiecare ieşire din ţară a fost un bun prilej să aflu cît mai multe despre Est, despre literatura refuzaţilor, a celor care nu putuseră să publice, să se facă cunoscuţi în ţările lor la fel de comuniste ca a mea. Am dat de: polonezi, sloveni, unguri, bulgari, sîrbi şi croaţi, est-germani, cehi, slovaci, baltici, basarabeni, ucraineni, ruşi (pentru mine, toţi cei care au fost sub ocupaţie comunistă sînt Est). I-am citit prin librării, în picioare, ore-n şir (nu aveam destui bani să cumpăr cîte m-ar fi interesat), pe unii i-am şi întîlnit la festivaluri de literatură. Am descoperit cît îmi sînt de apropiaţi scriitorii Estului. Şi ca oameni. Înţeleg nu doar ceea ce spun, ci şi gesturile lor, ezitările lor, mimica lor etc. Sînt oameni care au cunoscut Infernul şi au ieşit de-acolo puternici, demni. Cineva spusese la colocviu că Estul şi Vestul se vor estompa în ceea ce numim Europa. Ar fi păcat să dispară ca „entităţi”, ca „formaţiuni” naturale. Ar fi bine să dispară doar ceea ce a fost discriminare, suspiciune, complexe de superioritate şi de inferioritate. Căci au fost şi sînt. Ştiu destui estici care vor să se estompeze, să fie definitiv înghiţiţi de Vest, ştergîndu-şi astfel urmele de rude sărace. Şi am aflat destule şi despre mentalitatea vesticilor.

Cu doar două zile înainte de plecarea spre Berlin, l-am întîlnit din întîmplare, la lectura publică a unor tineri autori, într-un club bucureştean, pe un amic olandez, scriitor. Eram destul de bine dispusă, îmi ardea de glume, m-a întrebat ce mai fac, i-am zis că uite, mă pregătesc să plec la Berlin, unde o să trebuiască să spun ceva despre Est şi Vest şi că povestea asta a fost mereu confuză în mintea mea… „Da, lucrurile s-au mai schimbat pe-aici, dar foarte puţin”, mi-a zis. Conaţionalii lui vin ca să se distreze călătorind în timp, îmi zice, cu milă pentru mine, parcă. Şi îmi dă nişte exemple de lucruri care n-ar fi posibile în Vest, îl ascult şi nu mai zic nimic. Şi uite-aşa mă întorcea el în timp, în anii ’90, cînd au început horror story-urile despre Ro. Şi iar vedeam filmul cu aurolaci, cu copiii străzii şi cu cîini. Apoi, la Berlin, în chiar prima zi, cineva spunea în public că Securitatea n-a dispărut din România. Totul e la fel ca înainte. Cum aşa? Eram întoarsă şi aici în anii ’90. Iar. Un okapi mutat dintr-o cuşcă de prejudecăţi în alta. Mă gîndeam în mintea mea că pe unii ca mine nimeni nu-i ia în calcul. Şi mă gîndesc că nu sîntem chiar o minoritate. După ce că am înghiţit umilinţe de tristă amintire înainte de ’90, sîntem obligaţi să înghiţim altele, şi dintr-o parte, şi din alta, chiar şi acum, după 20 de ani. N-are nimic, avem pielea tăbăcită. Poate de aceea am simţit nevoia să spun, cînd mi-a venit rîndul să vorbesc, fie ce-o fi, că ar fi timpul să se termine cu imaginea asta a Estului sărac, prost şi umil. Nu ştiu cum a sunat asta în urechile celor prezenţi la colocviu. Urechi estice, vestice…

Cînd m-am întors acasă, am căutat pe Internet poezia lui Grünbein despre okapi. Am găsit un fragment în engleză dintr-o altă poezie. Zicea acolo aşa: „In the West, so they said, the dog precedes/ His master./ In the East, he trails him – at a distance./ As for me, I was my own dog,/ Equidistant from East and West, in the suicide strip”. Ei, Durs Grünbein, cîtă dreptate îţi dau. Şi mă uit acum la o fotografie de-a ta recentă. Stai lîngă o scrumieră mare şi goală pe care scrie „Havana Club”. Uitîndu-mă la tine, Durs Grünbein, îmi dau seama cît de mult am îmbătrînit. E un fel de tristeţe pe faţa ta în care mă recunosc. Tristeţea acestui neîntrerupt exerciţiu al… echidistanţei.

sursa foto

NL nr 24, anul III, mai 2009

Mult timp am defilat pe la emisiuni și prin articole cu o viziune triumfalistă asupra lumii editoriale românești. După ani în care scriitorul tînăr, mai ales debutant, era nevoit să bată la porți, să se umilească, să se roage, să dea bani din buzunar pentru a-și vedea cartea publicată, iată, în vremea noastră glorioasă, lucrurile s-au schimbat. Nu doar că se inventase la o mare editură o colecție dedicată prozei tinere, dar o altă editură începuse să publice volum după volum de poezie cu CD-uri încorporate, cărți de critică tînără în avalanșă, romane, de asemenea. Celelalte edituri, mă gîndeam eu, și chiar așa și începuse să se-ntîmple, vor trebui să țină pasul cu civilizația etc.

Ca de obicei, era vorba despre naivități cît mine de mari și de un fel al meu personal și enervant de a înfrumuseța realitatea. Între timp, a apărut criza. Nu știu cît afectează piața editorială, dar știu sigur că funcționează ca o scuză perfectă. Ce editură să mai publice poezie, de pildă, în asemenea vremuri de criză? Și tot între timp mi-am dat seama că eu trăiam de fapt un pic pe altă lume, căci, chiar și fără criză, lucrurile n-au stat niciodată așa roz cum voiam eu să le văd. Pentru că eu am avut norocul să scriu devreme și să intru în sistem. Am avut și ceva curaj în a spune lucruri concrete și nu întotdeauna pozitive și am căpătat astfel un fel de imunitate. Am avut norocul (și grija) să întîlnesc oameni de calitate și să-i ocolesc de departe pe ticăloși, care există și ei cu duiumul în lumea literară, dar la un moment dat înveți să-i detectezi de departe. Sigur că întotdeauna sînt mai mulți și mai aproape decît crezi tu. Dar, totuși, nu mă plîng. Mi s-a dat în general foarte multă încredere și sînt obișnuită să cred că lucrurile funcționează corect. Pentru că mie nimeni niciodată nu mi-a cerut bani și nici altfel de compensații pentru a-mi publica un articol sau o carte, pentru că eu nu am avut ghinionul să aștept ca vreun critic să binevoiască să-mi deschidă cartea sau vreun editor să-mi deschidă ușa, mi-a venit întotdeauna greu să cred că asemenea lucruri chiar se întîmplă.

Dar ele se întîmplă. Mă tot gîndesc la e-mailul unui tînăr scriitor pe care nu-l cunosc personal, dar care mi-a povestit de curînd cam cum stau lucrurile pentru cineva mai puțin norocos și mai puțin cunoscut decît mine. Cum editurile nu publică poezie decît contra cost. Și îmi explica, același scriitor, cît de mînjit se simte încă pentru că, cu cîțiva ani în urmă, a cedat și a plătit, de dragul de a-și vedea o carte publicată. Este o situație care probabil seamănă bine cu mersul la bordel.

Cum criticii scriu despre cîțiva, cum își fac servicii unii altora și cum nu prea deschid cărțile al căror autor nu le spune nimic. Oricît aș vrea să zic că e o viziune de outsider care înnegrește totul din principiu, nu văd eu însămi cum se pritocesc prin toate revistele și la toate premiile aceleași nume, de parcă ne-am fi lămurit o dată pentru totdeauna care sînt scriitorii tineri buni de premiat și de lăudat și am închis prăvălia? Indiferent ce inepții produc în continuare respectivii, pac la revistă cronica plină de laude.

De asemenea îmi povestește că nu s-a dus pe la cenacluri pentru că, pe scurt, i s-au părut penibile. „Poate dacă aș fi fost altă fire și m-aș fi dus cu poeziile prin cenacluri și alte tipuri de întălniri, care nu sînt după mine decăt prilej de descărcat frustrările personale pe creațiile participanților la turnir, și ar fi fost atacate pe nedrept și fără argumente (cum se întîmplă de cele mai multe ori pe la noi), sistemul meu imunitar ar fi reacționat și m-ar fi făcut probabil mai vanitos față de literatura mea. Cert este că nu vreau să testez acest lucru. În plus se știe: sorții de succes sînt mai mari dacă înoți concentrat pe culoarul tău fără să te uiți în stănga și-n dreapta la competitorii tăi.” Așa spune, inteligent, interesant și nuanțat, autorul scrisorii electronice.

Doar că din acele cenacluri au ieșit „gloriile” de azi, pentru că cenaclurile sînt foarte utile pentru așa ceva, aș adăuga eu. Și într-o lume necompetitivă real, cine se proclamă, există și, din tămîiere reciprocă, se naște generația. Iar ce cade în afară pagubă colaterală se numește.

Mi-a plăcut mult asta cu înotatul concentrat pe culoarul tău. Tot ce pot să spun eu este că, singur pe culoarul tău, pur și simplu te simți bine. Chiar fericit, cîteodată. Ceea ce în colectivitate eu nu am experimentat și, vorba lui, nici nu vreau să testez.

Și mi-a mai povestit multe alte lucruri, atît de interesante, încît am vrut chiar să public e-mailul lui în întregime. Doar că m-am gîndit să nu-l expun aici pe autor, căci știu bine ce aprigă la mînie este lumea literară și mai ales cea editorială. Și cum omu’ spunea acolo despre cutare editură care i-a cerut bani, despre alta care nu i-a răspuns de trei luni nici măcar că a primit manuscrisul etc., ar fi trebuit să public un e-mail plin de beep-uri. Așa că am rezumat eu cîteva idei. Care probabil vă sună familiar. Din păcate. Mă rușinez pentru frenezia mea de-acum cîțiva ani. Numiți-o naivitate.

NL nr. 24, anul III, mai 2009