Să presupunem că sînteţi un turist străin (de preferinţă, dintr-o ţară occidentală) venit în Bucureşti. De exemplu, un parizian sau un berlinez sau un vienez. Ştiţi foarte bine că, în oraşul Dumneavoastră, nu aveţi voie nici să trîntiţi aparate de aer condiţionat pe faţade, nici să spoiţi pomii (şi, printr-un zel rural dus la extrem, bordurile) de pe bulevarde cu var alb, nici să ocupaţi spaţiul public cu nişte bare de fier sudate între ele (se cheamă „capre” şi folosesc la delimitarea locului pe care bucureşteanul îşi plasează maşina, cînd se întoarce de la muncă). Mai ştiţi, de asemenea, că, dacă vreţi să faceţi orice modificare, oricît de neînsemnată, asupra aspectului exterior al apartamentului pe care îl deţineţi, vă trebuie un număr masiv de autorizaţii de la primărie, iar dacă, prin absurd, vă trece prin cap să vă înălţaţi blocul (sau casa de secol 19, 18 ş.a.m.d.) cu un etaj, cu o mansardă sau cu un minaret de tablă albastră peste regimul de înălţime al cartierului, acest lucru este imposibil. În sfîrşit, mai ştiţi şi că, dacă aveţi nişte rufe proaspăt spălate de pus la uscat, nu le veţi atîrna nici pe Champs-Élysées, nici pe Opernring, nici pe Ku’Damm, fiindcă vă reclamă vecinii sau trecătorii şi vă ia poliţia pe sus, cu tot cu lighean şi cu cîrlige.

Şi acum, să privim spre capitala României. Vă propun un itinerariu: dinspre Universitate către Piaţa Victoriei. Mai întîi, nu căutaţi vreun loc de parcare; sînt toate ocupate de „capre”. Luaţi-o la picior (e mai eficient) şi admiraţi arhitectura centrului. Pe bulevardul Magheru, pijamalele atîrnă în balcoane lîngă cratiţele cu sarmale ori stufat. Pomii au fost văruiţi ca la Popeşti-Leordeni, în livada din spatele casei. Puţin mai la dreapta, pe strada Maria Rosetti, o locuinţă de secol 19 tocmai a fost rasă cu buldozerul într-un sit istoric, fără vreun aviz de la Ministerul Culturii; cînd a apărut ministrul, muncitorii au fugit, abandonînd buldozerul şi lăsînd un sfert din faţadă intact peste un morman de ruine. Mai jos, după Piaţa Romană, la intersecţia Lascăr Catargiu cu Visarion, o casă-monument zace de mai bine de un an la stradă, cu acoperişul smuls şi cu plafoanele circulare devastate intenţionat; pereţii exteriori au fost ciuruiţi cu bila excavatorului şi lăsaţi în paragină, în aşteptarea prăbuşirii iminente. Şi mai jos, chiar vizavi de guvern, pe strada Paris, altă casă protejată, cu amoraşi înnegriţi de fum şi cu ferestrele sparte din interior; cineva i-ar fi dat foc, pentru a o putea demola şi construi o clădire de birouri pe terenul eliberat. În partea cealaltă a Pieţei Victoriei, Muzeul Antipa este sufocat de un turn de sticlă şi aluminiu, cu zeci de etaje mai înalt decît orice clădire din jur.

Uniunea Europeană, România, 2009. Bine aţi venit în Bucureşti, oraşul fără lege!

sursa foto

NL nr. 25, anul III, iunie 2008

Pentru Iulia, la cererea ei

Acum 20 de ani pe vremea asta, mă trezeam aşa, cam pe la ora 4.30, chiar mai devreme, ca să fiu sigură că prind trenul spre Ploieşti. Dacă nu mai reuşeam să cumpăr bilet de la ghişeu mergeam direct la tren (pînă la urmă am renunţat să mai stau la coadă, nu ajungeam niciodată la timp în faţă). Acolo erau o grămadă în situaţia mea, tineri profesori, doctori şi cîţiva ingineri. Ne suiam toţi în primele două vagoane. Era bine să stăm împreună. Cînd venea „naşul”, unul care făcuse cheta înainte întindea banii spre silueta lui impunătoare, decupîndu-se în semiobscuritatea de la acea oră (nu se aprindeau luminile, poate nici nu mergeau). Restul puteau să doarmă liniştiţi, dacă găseau locuri. Umpleam toate compartimentele. În felul ăsta aerul se încălzea, de la corpuri. Cînd venea „supernaşul” o luam la fugă cu toţii ca nişte copii, unul după altul, pînă la capătul trenului. Nu mi s-a întîmplat decît de vreo trei ori. Mi s-a părut foarte amuzant, deşi la început mi-a fost ruşine. Nu de frica vreunei amenzi fugeam, ci ca să nu-l punem într-o situaţie proastă pe „naşul” care ne primise cheta. Pe vremea aia nu puteai să iei bilet din tren, pur şi simplu. Adică asta ar mai fi lipsit, să mai alergăm şi ca să prindem loc bun la coada de la ora 4 dimineaţa. Şi-aşa eram epuizaţi. Noi eram navetiştii intelectuali. Ultimele promoţii. Dar erau şi mai în vîrstă. Cei care nu găsiseră ani de zile o altă posibilitate.

Coboram la Ploieşti şi aşteptam autobuzul spre satul în care eram profesoară de doi ani. Terminasem facultatea cu medie mare. Satul pe care îl alesesem era cel mai aproape cu putinţă de Bucureşti, dintre cele de pe lista de repartiţii, oraşele fiind îngheţate. Zilele trecute a trebuit să le explic unor elevi ce era un navetist şi ce însemna faptul că „oraşele mari erau îngheţate”. O şansă ar fi fost să fii… şi am dus mîna la umăr, dar ei n-au înţeles gestul. A trebuit şi ăsta explicat. Adică să fi fost securist, turnător, informator, mă rog, ceva „cu trese” pe umăr. Doar aşa puteai spera la un post în Bucureşti. Despre pile nu trebuie să explici prea mult. Funcţionează şi azi. Din Ploieşti pînă în sat făceam cam o oră. Era grozav dacă prindeam un loc. Nu puteam dormi, dar mă uitam pe geam, uneori chiar citeam. De cele mai multe ori stăteam în picioare, cu plasele cu pîine, de la Bucureşti, după mine. Pîine pentru cei de la ţară, profesoare sau gazdele mele, la care înnoptam o dată pe săptămînă. Pîinea era şi pentru oameni, şi pentru animale. O luam la liber, cred că doar ea nu se vindea pe cartelă…

Aş fi vrut să mă fac scriitoare, dar aşa, o să se aleagă praful de mine, mă gîndeam. Eram obosită şi abrutizată. Doar tinereţea mea mă mai ţinea în viaţă. În ultimele luni făcusem un fel de bronşită, aveam febră mică, dar recurentă. Nici un doctor nu-i dăduse de capăt, nici un antibiotic nu mă ajutase. Nu mi-am luat concediu medical, aveam cîţiva copii pe care-i ajutam, făcînd ore suplimentare, să ajungă la liceu, la oraş. Nu-i puteam lăsa baltă. Era şansa lor, unica lor şansă. Poate că febra ciudată venea de la faptul că eram extrem de slăbită. Îmi aminteam de soţul unei cunoştinţe care emigrase, un tip de-o inteligenţă cu totul ieşită din comun, aproape orb. A şocat comunitatea de medici vestici în a căror îngrijire a intrat. Era complet devitaminizat. Primele lucruri pe care le-am primit din străinătate după 1990 au fost vitaminele. Erau expirate, dar le-am luat, le-am înghiţit, zi de zi, cu apă. Ceva-ceva tot aveau să adauge, mă gîndeam. Şi-apoi, ştiam din familie, calul de dar nu se caută la dinţi. Înghiţeam darul/calul cu apă.

Trăiam într-un lagăr de concentrare. Unii primeau pachete. Am primit şi noi o dată un pachet mare cu borcane goale. Nu-mi explic nici acum dacă acela care trimisese pachetul a vrut să vedem cîte sortimente de gem au ei, dacă a crezut că avem nevoie de borcane sau dacă borcanele erau pline şi fuseseră golite. Să trecem…

La întoarcerea din sat, de la şcoală, port cu mine cărţi pe care mă încăpăţînez să le citesc, măcar o pagină. À rebours a lui Huysmans, de pildă. Nu mă puteam concentra, îmi rămîneau în cap cuvintele în franceză. Eram aşa obosită încît citeam doar cuvinte, nu fraze. Bucureştiul mi se părea, după fiecare întoarcere acasă, foarte frumos. Acasă era lumea mea, cu cărţi multe, cu un băiat care mă aştepta cu drag, soţul meu. El scria la o carte noaptea, cînd era un fir de gaz la aragaz. Îşi făcuse birou din bucătărie, ca toată generaţia noastră de intelectuali. Dar lasă, că nu mai era mult şi venea vara. Sîntem aproape de luna mai. 1989. Iarna trecuse. Puteam pune în debara Burlanul primit de la doamna Marina, soţia poetului Leonid Dimov. Dar despre asta, data viitoare.

NL nr 25, anul III, iunie 2009

Cel mai bun remediu împotriva intoxicației generate de o expunere prea îndelungată la lumea literară: literatura. Se pare că se împlinesc exact 2000 de ani de cînd poetul roman Ovidiu și-a început exilul la Tomis (oricum, în toamna anului 8 d.Cr, împăratul ia această hotărîre, iar primăvara anului 9 deja și-o va petrece aici). La recent încheiatul festival de la Neptun i-au fost dedicate texte și lecturi. Cel mai mult mi-a plăcut scriitoarea americană Sharon Mesmer, care nu a înțeles că i se ceruse să scrie ceva dedicat lui Ovidiu și a citit niște versuri din Ovidiu. Péter Esterházy, cel care a și luat Premiul Ovidius al festivalului, a povestit că i se zicea la școală Naso, pentru înclinațiile lui literare, dar și pentru că avea deja de atunci nasul mare. Nimic nu-mi doream mai mult, în mijlocul agitației și al conversațiilor, decît să citesc, în plăcuta răcoare a casei, ceva de Ovidiu.

Iată, dintr-un volum apărut exact la 2000 de ani de la nașterea poetului, cu texte traduse de Teodor Naum:

Unei poete

Scrisoarea mea, solie a gîndurilor mele,
Tu du-te la Perila din parte-mi să te-nchini.
O vei găsi alături de mama ei cea dulce,
Ori, poate, printre Muze, cu cărțile ei dragi.
Cum va afla de tine, ea o să-și lase lucrul
Și va-ntreba îndată ce vrei și eu ce fac?
Să-i spui că sînt în viață, dar că voiesc mai bine
Să mor, și că durerea tot nu s-a alinat,
Că m-am întors la Muze, deși mă vătămară,
Și potrivesc să intre cuvintele-n distih.
Dar tu (s-o-ntrebi pe dînsa) te ții de arta noastră?
Mai faci și-acuma versuri savante de amor?
Ursitele și firea ți-au dat alese daruri
Și inimă curată, Perila, și talent.
Doar eu te-am dus la unda Pegasului pe tine,
Spre-a nu-ți seca izvorul fecundei poezii.
Eu ți-am văzut talentul în anii tinereței
Și eu, ca un părinte, ți-am fost îndrumător.
În pieptul tău mai arde văpaia poeziei?
Atunce numai Safo te va întrece-n cînt.
Avîntul să nu-ți curme ursita mea de-acum,
Să nu te împietrească nenorocirea mea!
Noi versurile noastre ni le citeam o dată,
Eu îți dădeam și sfaturi, tot eu te judecam,
La versurile-ți nouă îmi aplecam urechea
Și cînd erau greșite, atunci te rușinai!
Dar versurile mele pierdutu-m-au pe mine,
Și poate că ți-i frică de-o soartă ca a mea?
N-ai teamă! Doar atîta: în versurile tale
Să nu-i înveți iubirea pe fete și băieți.
Nu sta în lenevire, copilă iscusită,
Și muzelor închină vieața ta din nou.

Între barbari

Vrei tu să afli, poate, și cine-s tomitanii
Și ce fel de năravuri se văd în jurul meu?
Cu geții în amestec sînt grecii de pe-aice
Dar geții cei războinici îi covîrșesc pe greci.
Călări pe cai puzderii, sarmații și cu geții
Tot mișună pe drumuri: cînd vin, cînd iar se-ntorc!
Nici unul nu-i să n-aibă la dînsul arc și tolbă
Și cu venin de șarpe sînt unse-a lor săgeți.
Au glas și chip sălbatic, aidoma lui Marte;
Nici barba nu și-o taie, nici părul de pe cap,
Și mîna lor îndată te-njunghe cu cuțitul,
Căci tot barbarul are cuțit la coapsa lui.
Și eu îi văd de-aproape, îi aud, eu, călărețul
Iubirii de-altădată! Cum am uitat de ea!
Azi eu trăiesc cu dînșii! De n-aș muri cu dînșii!
De locurile aceste departe umbra mea!

NL nr. 25, anul III, iunie 2008