Două scene mi-au atras atenţia în ultimele zile. Una se petrecea la Viena, în apropierea zonei centrale a oraşului. După cum se ştie, austriecii, ca şi nemţii, au un cult al reciclării obiectelor: sticle, borcane, PET-uri, hîrtie, carton, cutii de iaurt – nimic nu scapă ochiului vigilent al autorităţilor. În slujba acestei operaţiuni masive de colectare ecologică a deşeurilor, pe lîngă obişnuitele lăzi de gunoi specializate pe culori şi pe categorii, vienezii au pus la dispoziţia locuitorilor nişte tomberoane uriaşe de metal. Aceste jumătăţi de tancuri, plasate strategic la colţurile străzilor sau în apropierea staţiilor de metrou, sînt prevăzute cu două orificii cauciucate prin care, ghidat de nişte instrucţiuni precise (dublate de abţibilduri explicative), eşti îndemnat să-ţi deşerţi tolba menajeră: în compartimentul din stînga, sticlă albă; în cel din dreapta, sticlă verde sau maro.

Scena despre care vă povesteam era următoarea. Undeva în preajma zonei DonauKanal, pe una dintre străzile aristocratice ale oraşului, doi cerşetori vienezi îşi uniseră eforturile şi, sprijiniţi unul de celălalt, cu mîna introdusă pînă la cot în cazanul metalic, încercau să recupereze o sticlă de vin, bere, şampanie (sau orice s-ar fi nimerit) din grămada scufundată şi, desigur, inaccesibilă. Totul, probabil, în speranţa că repectiva sticlă ar mai fi păstrat o urmă de alcool de care, ca de o corabie ieşind dintr-un port îndepărtat, să se poată agăţa în ultima clipă.

A doua scenă vine din Bucureştiul nostru familiar. Îl cunoaşteţi, pesemne, pe cerşetorul cu biclicletă şi doi cîini, despre care pînă şi bloggerii pasionaţi de ciclism au scris. Pedalează mereu prin zona Pieţei Victoriei, cu un cîine în lesă şi celălalt, mai mic şi lung ca un şoricar urcat pe un skateboard, plasat pe cadrul bicicletei. Instalat pe o pernuţă specială, cu labele din faţă sprijinite de ghidon şi cele din spate odihnindu-se ca la plajă, cîinele mai mic pare că dirijează echipajul spre o lume mai bună, doar de el ştiută.

Acum cîteva ore, echipajul a trecut prin faţa casei mele. Cerşetorul a oprit la colţ şi a scos din plasă o cutie de bere. A golit-o pe loc, s-a uitat cîteva clipe la ambalajul gol. După care l-a aruncat în primul coş de gunoi. Apoi, sub privirile amorţite ale ambilor cîini, s-a reinstalat în mica sa casă cu pedale şi a pornit spre caruselul altor zile identice şi necomplicate.

sursă foto

NL nr. 26, anul III, iulie 2009

Burlanul de la doamna Marina Dimov era un obiect ciudat: un cilindru din tablă, cam de un metru înălţime, cu găuri şi cu plinuri – un sistem de tubulaturi interioare, un agregat care producea căldură mai ceva decît un godin. Asta dacă îl aşezai cu gura pe focul de la aragaz. Pe micuţul foc de la aragaz, mai precis, căci, spre sfîrşitul anilor ’80, rar vedeai o flacără adevărată pe timp de iarnă. De fapt, Burlanul era un obiect metalic conţinînd multe suprafeţe. Fiecare gol (cilindric) era cutia de rezonanţă calorică a aerului cald dinăuntru. Mi-ar fi mai uşor să desenz. Sau poate se înţelege mai bine dacă pomenesc sculptura lui Ovidiu Maitec. El lucra cu plinurile şi cu golurile în obiectele lui de lemn, sculpturile bizare, inconfundabile. Ciudat, dar în noaptea de 24 decembrie 1989, atelierul lui Maitec avea să ardă complet. Imbricarea aia de goluri şi plinuri a fost de vină! Şi revoluţia! Cilindrul de metal era un fel de casnic satelit al „fagurilor de goluri”, al „tuburilor de orgă” (cum erau numite lucrările lui Maitec). Nu ştiu dacă sculptorul se întîlnise vreodată cu acest obiect utilitar, atît de ingenios. Probabil că l-ar fi amuzat.

Văzusem prima dată Burlanul în bucătăria familiei Dimov. Am privit invenţia cu admiraţie şi cu jind. Era cald la ei. Neverosimil. După nu mult timp de la vizita noastră (a mea şi-a lui Bogdan), am primit unul în dar. Nepreţuit dar. Datorită lui puteam încălzi bucătăria – transformată în birou. Acolo lucra Bogdan peste noapte şi eu peste zi (atunci cînd nu găteam). Dar, iată, se apropia vara şi Burlanul şi-a găsit locul în debara, pentru iarna viitoare.

În mintea mea, comunismul a fost legat mai ales de frig. De la mijlocul toamnei pînă la mijlocul primăverii mi-era frig. Acasă era frig. Oriunde te duceai era frig. Stăteam în pat cu plapuma peste mine şi citeam în neştire. Citeam de frig! (Deşi poate ar fi mai frumos să spun că, nu-i aşa?, cititul îmi ţinea de cald.) Dar chiar şi aşa, îmi îngheţau mîinile şi capul şi nasul, iar plapuma, după un timp, nu mă mai ajuta cu nimic. Ciudat, dar, spre deosebire de alţii, aveam uneori apă caldă. Din cînd în cînd, îmi umpleam cada şi mă băgam în ea. Stăteam acolo pînă se răcea apa. Citeam în apă. Căldura ţinea cel puţin o oră după aceea. Chiar două…

În şcoala de la ţară, unde primisem o proaspătă repartiţie, era foarte frig, dar vorbind la ore mai uitam (mai greu era pentru elevi, că stăteau pe loc, în bănci). Cel mai frig era la gazdele mele, unde rămîneam două nopţi. Ajungeam la casa lor pe seară, plecată din Bucureşti dis-de-dimineţă. Puneau lemne în sobă foarte tîrziu, cu puţin înainte să ne băgăm în pat. Mie mi se părea inutil, tot adormeai, nu mai simţeai nimic. Poate că-mi era mie atît de frig doar din cauza oboselii. Apoi, doamna Cati era mai tot timpul cu treabă prin curte şi bucătărie, domnul Mitu venea tîrziu de la slujbă, iar fata lor venea şi ea tîrziu de la şcoală. Toamna sau primăvara preferam să stau afară pînă apunea soarele. Lumina îmi dădea şi senzaţia de vagă căldură. Ba chiar şi culoarea. Culoarea roşiatică a apusului, care semăna cu un pîrjol îndepărtat. N-am suflat niciodată nici un cuvînt gazdelor mele despre cît îmi era de frig. Sînt sigură că, dacă aş fi spus ceva, ar fi făcut un sacrificiu. Doar puneau pentru mine, pe masă, tot ce aveau mai bun. O dată chiar o delicatesă pe care o păstraseră special pînă la revenirea mea în sat. Creier. Creier pane. A fost un calvar să înghit tot ce aveam în farfurie aproape zîmbind şi chiar făcînd conversaţie. Mie nu-mi plăcea creierul. Ba mai mult, aveam oroare.

Cînd a murit bunicul meu, mi-a fost cel mai frig. Era muribund. Am plecat spre el şi spre locul în care-mi petrecusem toate verile din copilărie. Singura cameră încălzită era aceea în care agoniza bunicul meu. Într-un pat stătea el, în celălalt îl vegheau mama şi o mătuşă. Am stat cu ele pînă tîrziu, apoi am plecat în camera în care mătuşa mea îmi pregătise patul. Soba era rece. În viaţa mea n-am simţit atîta frig ca în noaptea aia, şi următoarea, şi următoarea. Îl simţeam şi în somn, în mijlocul creierului. Am plecat înainte să se prăpădească bunicul. N-am vrut să fiu de faţă. Şi azi simt un fel de vinovăţie. Dacă am plecat, de fapt, de frig?

Nu mai ştiu ce-am făcut în vacanţă, în vara lui 1989. Probabil ce făceam vară de vară. Mergeam la mare cîteva zile cu Bogdan. Apoi să-mi văd fratele şi părinţii. Vacanţa însemna, înainte de orice, o avalanşă de cărţi. Cărţi citite lent, recitite. Degustări. Blocuri de luminozitate. Sentimentul unei stranii imortalităţi. Timpul era cea mai mică dintre ameninţări. O, cît timp aveam înainte! O eternitate. Sau, cum zice undeva Emily Dickinson: „An Hour is a Sea”. Fiecare zi era o eternitate. Ca şi cum timpul ar fi fost ca burlanul de la doamna Marina: goluri şi plinuri. Multiple suprafeţe în coloana Timp. Suprapuneri tubulare. Emanînd energie şi vitalitate. Şi scrisul era, pe-atunci, ceva care-mi aparţinea în totalitate. Supremă libertate. Nimic presant. Nimeni nu avea să-mi ceară vreodată vreo carte. Nici măcar un articol, o recenzie sau o poezie. Nimic! Ce linişte, ce bucurie! Scriam literatură pentru o mînă de oameni. Cunoscători, afini, cum n-am mai întîlnit de-atunci.

(Mă întrerup pentru că găsesc un e-mail de la Bogdan Iancu, cu invitaţia să vorbesc undeva despre vacanţele din comunism. Din cauza şi datorită lui îmi aduc aminte şi altele despre vacanţele de dinainte de 1990. Nu doar citit. Dar despre asta, data viitoare.)

sursa foto

NL nr. 26, anul III, iulie 2009

Luminiţa Marcu

Idei în dialog, Anul V, Numărul 7 (58), iulie, 2009

Dan C. Mihăilescu, la rubrica „Viaţa literară”, pag. 7, 8, 9:

„Şi iată că tot atunci mi-a fost dat să citesc, pe căi ocolite, cu cîteva săptămîni întîrziere, scrisoarea adresată de Alex Ştefănescu în 20 mai lui Nicolae Manolescu, cel care plănuieşte schimbarea radicală a redacţiei României literare. Văzînd, probabil, ineficienţa revistei Noua literatură, preşedintele USR s-a gîndit s-o aducă pe Luminiţa Marcu («care nu s-a remarcat pînă în prezent decît prin superficialitate şi obrăznicie», punctează Alex Ştefănescu) la fosta revistă condusă de George Ivaşcu, să-l pună redactor-şef pe Alex Ştefănescu, să-i păstreze pe Marina Constantinescu şi Cosmin Ciotloş, dar să se dispenseze de Gabriel Dimisianu, Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel, Tudorel Urian. Asta după renunţarea la colaborarea lui Daniel Cristea-Enache, lamentabilă puniţiune despre care am scris luna trecută. «Aş rămîne alături de dv. dacă aţi reveni asupra acestor măsuri. O soluţie radicală pentru salvarea României literare ar fi sistarea cheltuielilor făcute de Uniunea Scriitorilor cu anosta revistă Noua literatură şi redirecţionarea sumelor astfel economisite către România literară» – îşi încheia Alex Ştefănescu scrisoarea.”

• Această scrisoare, scrisă şi semnată de Alex Ştefănescu, redactor-şef al revistei România literară, scrisoare adresată preşedintelui USR, Nicolae Manolescu, circulă de ceva timp în lumea literară. Deşi în această scrisoare sînt pomenite, şi nu întîmplător, numele meu şi al revistei Noua literatură, nu am avut iniţial intenţia de a-i acorda atenţie. Deşi mi se face o amabilă caracterizare, deşi se propune desfiinţarea revistei Noua literatură, deşi nu am făcut nimic ca să provoc atare manifestări, am considerat în continuare că asemenea gesturi ridicole nu trebuie luate în seamă.

• Dar iată că această „scrisoare privată” a apărut în presă. Şi nu oriunde, ci în revista Idei în dialog, citată parţial şi comentată de Dan C. Mihăilescu. Cum cuvintele lui Alex Ştefănescu devin astfel publice şi numeroşi cititori inocenţi le pot lua de bune (aşa cum i s-a întîmplat, presupun, şi lui Dan C. Mihăilescu), se impun cîteva precizări.

• Nu mi s-a făcut niciodată o propunere oficială de revenire la România literară. Dacă Nicolae Manolescu a avut sau are acest gînd, aşa cum pare să ştie Alex Ştefănescu, faptul m-ar onora. Dar eu am plecat de la România literară în septembrie 2002, într-o împrejurare în care Alex Ştefănescu a avut un rol major. Incompatibilitatea totală dintre mine şi acest personaj al vieţii literare româneşti face neplauzibilă orice revenire a mea într-un grup care îl conţine, cu toată preţuirea sinceră pe care o am pentru revista România literară şi pentru mulţi dintre cei de acolo. De asemenea, în ultimii 7 ani, deşi port respectul cuvenit unei reviste din a cărei istorie mi-am făcut subiect de doctorat, nu mi-am exprimat niciodată dorinţa de a reveni în paginile ei.

• Revista Noua literatură a apărut în urma unui concurs de proiecte, iniţiat de USR în vara anului 2006. Proiectul revistei Noua literatură, prezentat de mine împreună cu graficiana Mihaela Şchiopu, a cîştigat. Proiectele pierzătoare pot fi consultate, probabil, la sediul USR, pentru a se constata justeţea deciziei juriului. Revista Noua literatură apare de trei ani neîntrerupt. Cheltuielile pe care Uniunea Scriitorilor le face cu revista Noua literatură sînt modeste. Revista are doar doi redactori, iar tiparul, executat la o firmă din provincie, cu costuri minime, pentru toate cele 1.000 de exemplare, mă îndoiesc că depăşeste salariul unui redactor-şef de săptămînal literar. De asemenea, fondurile obţinute de la AFCN, în urma unor repetate aplicaţii de succes, au susţinut în repetate rînduri apariţia acestei reviste. O analiză a costurilor revistei Noua literatură şi a calităţii ei ca publicaţie culturală românească vor fi întotdeauna pentru mine o opţiune deschisă. Caracterizările neargumentate emanate de Alex Ştefănescu mi se par însă neavenite şi ele jignesc munca unei echipe şi a tuturor colaboratorilor revistei Noua literatură. Sînt aici ca să apăr acest proiect în care cred, un proiect afirmativ şi lipsit de agresivitate, o revistă care, aşa cum ne-am propus de la bun început, încearcă să regăsească tonul normalităţii în peisajul cultural românesc.

• Mă întreb, de asemenea, cum poate Alex Ştefănescu, care se presupune că ar trebui să ştie cum funcţionează o instituţie serioasă ca USR, să propună „redirecţionări” de fonduri cu asemenea nonşalanţă. Insinuarea că preşedintele USR ar putea comite „redirecţionări” de fonduri dintr-un coş în altul, după capriciile şi după aprecierile cuiva care-i trimite scrisori, nu e numai prostească, ci şi foarte jignitoare pentru adresant şi pentru instituţiile implicate. În plus, este semnificativă pentru morala unui personaj ca Alex Ştefănescu, membru în nenumărate comitete, comiţii, jurii.

• E limpede că mă bucur de antipatia constantă a lui Alex Ştefănescu. Dar faptul că, pe baza acestei antipatii, Alex Ştefănescu construieşte scenarii care implică susţineri financiare, intenţii pe care nu le posed, desfiinţări de reviste etc., este o gravă greşeală. Sper că, după cele precizate de mine aici, nimeni nu va mai putea pretinde inocenţă în lectura scrisorii lui Alex Ştefănescu. Repet: alăturarea numelui meu şi a revistei Noua literatură de problemele de redacţie sau financiare ale României literare este un abuz şi nu are nici o legătură cu realitatea. Jocurile de interese din lumea literară românească nu mă interesează, iar cei care cred că dovedesc inteligenţă jucîndu-le sînt doar ridicoli. Există însă, chiar dacă mai discreţi, mulţi, foarte mulţi oameni care încearcă să-şi vadă serios de treabă. Care scriu, citesc, coordonează proiecte, redactează, corectează, paginează, care îşi fac pur şi simplu meseria. Aşa sînt cei care fac şi cei care scriu în revista Noua literatură. Aşa sper că sînt şi cititorii ei. Ei sînt cei care construiesc, cu infinite eforturi, România normală. Înţelegerea, sprijinul şi reacţia lor sînt lucrurile care contează şi pe care le aştept.

NL nr. 26, anul III, iulie 2009 ]]> http://www.noualiteratura.ro/2010/03/alex-%c8%99tefanescu-propune-inchiderea-revistei-noua-literatura/feed/ 0 http://www.noualiteratura.ro/2009/12/literatura-noua-razvan-petrescu-jaf-armat-proza/ http://www.noualiteratura.ro/2009/12/literatura-noua-razvan-petrescu-jaf-armat-proza/#comments Mon, 14 Dec 2009 22:58:23 +0000 admin http://www.noualiteratura.ro/?p=26 Răzvan Petrescu

JAF ARMAT (proză)

Radu. Mi-a luat ceva timp pînă să mă hotărăsc în privinţa măştii. Cu pistolul n-a fost nici o problemă. Trebuia să fie o mască simplă, de preferat un cap de animal. M-am gîndit la un fluture. Mi-am cumpărat un Magnum. Întotdeauna mi-a fost frică de fluturi, bănuiesc că oricărui om îi este, mai ales dacă-ţi intră unu-n cameră şi-ncepe să zboare iute şi dezordonat, noaptea, fîşîind, nu ştii niciodată cînd te va nimeri în ochi. Cred că devin alb ca varul de spital, fluturele sfîrîie izbindu-se de neoane, de calorifere, de uşile rezervelor unde stau în poziţii nefireşti oameni pe moarte, cu aripi, perfuzii, dau un ţipăt şi fug din încăpere, de regulă sufrageria. Gloanţe am luat de la Hunter, cu permisul de conducere al maşinii. Un Tico cu transmisie automată şi cu parbrizul crăpat, verde. Mi-au dat numai două cutii cu cartuşe, îmi sînt de-ajuns, mîine o să mă antrenez pe terenul de tenis. În schimb n-am găsit mască de fluture nicăieri, am încercat şi la magazinele specializate, nimic, nici măcar la Mall. A trebuit să mă mulţumesc cu una de iepure, parcă-i o căciulă rusească, şi-am modificat-o. Natural Born Killers. După ce mi-am pus-o, în baie, am ieşit brusc pe uşă urlînd ca iepurii şi Corina a-ncremenit. Şi-a dus mîna la inimă. Peste inimă are-un sîn în formă de pară. Ce-i asta? a zis, mîngîindu-şi repede sînul. Dacă mă gîndesc bine, n-are formă de pară, mai degrabă seamănă cu Bricul Mircea după reparaţii. Ce e cu Corina? m-a întrebat odată Doina, soţia lui Cristi. Pe Cristi n-a fost greu să-l conving să mi se alăture. Va fi experienţa vieţii noastre. A intelectualilor începutului de mileniu. Ceva piramidal. În schimb, Doina are o formă romboidală. Nu i-am răspuns. Nu i-am răspuns nici Corinei. Mi-am scos masca şi, în loc să ofteze uşurată, s-a speriat şi mai tare. I-am spus că-n asemenea condiţii poate n-are rost să ne mai ascundem. Ce condiţii? a întrebat pe un ton absent. Hotărîserăm, ca o clauză principală a vindecării ei, să nu spunem nimănui nimic, nici măcar Doinei sau Ioanei. Plec, voiam să te fac să rîzi şi tu te-ai speriat, i-am zis. Probabil mi-am pierdut minţile, a replicat. Am privit-o scurt, avea dreptate, nu exista nici un motiv de rîs, mi-am luat halatul de molton din cuier, unde te duci, sînt de gardă, nu mă aştepta cu masa. Mirosul de gunoi al primăverii îmi înţepă nările. Nu-mi place psihiatria, detest lumea-n care-o practic, Corina e bolnavă, n-am copii, mi-am ratat viaţa, Bricul Mircea nu va mai pluti niciodată.

Aurel. Morţii mă-tii de motocicletă. Cine dracu’ m-o fi pus să mă bag în porcăria asta de mîine. Cu nişte boşorogi care nici nu ştiu cum îi cheamă. Cînd mă distrez aşa de bine. Spărgînd geamuri. Zgîriind flori de nu-mă-uita pe caroserii. Smulgînd retrovizoare, trosnind portiere cu cataroiu’ şi piţipoance-n parc cu gaşca. Ce-o fi avînd motoru’, că nu se-aude nimic, mort, canci, la revedere. Benzină are. Contactul l-am pus. Şi-atunci de ce nu porneşte, c-o sparg, nu vrea cu nici un chip, şi-i ditamai Honda roşie. Şi nu miroase-a gunoi, mai degrabă a mort. Pe-ăsta, psihiatrul, îl cheamă Radu şi are barbă. I-am zis că dacă mă vede-n faţa blocului că scuip, dacă redecorez BMW-uri şi Chryslere, m-am lăsat de facultate şi joc biliard nu-nseamnă că-s diliu, să mă bag în aşa ceva. Fuck, zice, ca să-mi arate că ştie limba interlopă. Da. Tu-ţi motocicleta japoneză… Nu, nu fur decît foarte rar, i-am explicat în urmă cu trei săptămîni, la cîrciumă, nu-s ofticat pe lume, ca băieţii din anii şaizeci de-acu’ un secol, nu fumez haşiş, că-mi intră fumu-n ochi, mai trag doar o marcaciucă, atît, hobby-ul meu e să-i ajut să-i apuce damblaua pe-ăştia îmbuibaţi, ca Robin Hood, ca tinerii ăia supăraţi englezi, da, ce vă miraţi, am citit şi eu o carte, drumul spre înalta societate, mama mi-a spus s-o citesc, mă piş pe ea de motocicletă. Nu, muzică nu ştiu, da’ calculatoare da, cum văd un laptop într-un 4 x 4, îl fac bucăţele. A rîs. Eu nu vedeam nimic de rîs, cum nu văd nici acum pe-ntuneric s-o fuck pe Honda, da’ exact cînd cred că se pregătise suficient să-nceapă să-mi spună ce vrea de la sufletu’ meu, apare nevastă-sa, cu nişte craci de-am fost gata să mă-nec cu ginu’, domn’ doctor, să moară mama care mi-a dat drumu-n înalta societate dacă n-aveţi o soţie ca la balamuc. S-a strîmbat, aşa, adică degeaba o am, şi-a făcut prezentările, Corina, Aurel, sărut mîna, doamnă, domnişoară, zice, şi mi-a sărit lichidu’ din gură drept pe rochia ei culoarea oului de porumbel, mă scuzaţi, poate iese cu Ariel, zic, ea nimic, Shakespeare, am adăugat ca să-mi arăt furtuna intelectuală, ăla care zboară, la care m-a privit lugubru, deşi n-am mai văzut porumbei de cînd eram mic şi se juca tata cu mine, săracu’, că-i muncitor, acum abia izbuteşte să scoată două cuvinte pe lună şi pe-urmă adoarme din cauza efortului, şi nu mai sînt porumbei fiindcă i-au omorît porcii cu fumu’ lor de eşapament Jaguar Porche Lexus, ţară de căcat, cum să nu te-apuce agitaţia ecologică şi să nu le deşurubezi toba stînd pe spate-n mocirlă sub tărăboanţă, am picat în deznădejde cînd i-am văzut genunchii, superbi, sepuku, muie, n-o să mai pornească-n vecii vecilor jafu’ ăsta fabricat în Japonezia, un genunchi ca un măr alb pe asfalt. Numai că n-am înţeles de ce domn’ doctor stătea în bar îmbrăcat cu paltonul de spital. Şi nevastă-sa se dădea domnişoară. Poate de-aia purta el paltonu’ de molton. Sau se-afla în căutare de pacienţi şi mă găsise pe mine. Eram şi destul de potrivit, aşa cum stăteam căzut pe gînduri, pe scaunu’ rotativ, că tîmpiţii şi-au pus scaune de dentist în bodegă, cu tetiere, să-ţi sprijini scufiţa din cauza preţului cît salariul lui babacu’ pe-o picătură de whisky pentru papagali, şi nea Răducu m-a luat din depărtări, cu cultura, cu meciu’ de fotbal, şcoala generală, sanchi, de fapt tot încerca să-mi spună ce-l frămînta dar ocolea subiectu’ chiar şi după ce-a plecat femeia aia ameţitoare, cu ochii verzi ca dup-o fiolă de cristal turcesc, nu înainte însă de-a-l tapa pe doctor de bani sau de stetoscop, nu ştiu sigur fiindcă rămăsesem privind rochia îndepărtîndu-se deşi dispăruse din policlinică de vreo juma’ de oră, avea o rochie transparentă, nu culoarea oului de porumbel, ci albă şi mulată pe obiectiv de să-nnebuneşti aşezat pe taburet pe viaţă, unduind la curbe şi fîlfîind din tiv maritim, ca Bricul Mircea. Pîn’ la urmă mi-a zis că dă o spargere şi vrea să-l ajut, că-i cunosc pe toţi şmenarii din cartier şi mai ales pe Gigi, badigard la locul faptei, care poate să-ţi spună tot ce-avem nevoie, turuia omu’, în sfîrşit îşi dăduse drumul. Nu ca rabla asta nemernică, na, i-a pornit ceva, în sfîrşit, dracului, cred că motoru’, pîr, pîr, de ce-oi fi dat atîţia bani pe ea nu ştiu, de prost, cică chilipir. Ia să fac o tură să trezesc lumea că prea doarme ca moartă de la două noaptea.

Anca. Nici nu ştii ce frică mi-a fost. Tocmai închideam şi mă gîndeam s-ajung acasă să fac un ostropel cînd, hodoronc zdronc, au intrat ăia cu măşti de fluturi… La televizor au spus gîndaci. Mă rog, cine stătea să-i întrebe ce insecte erau, c-aveau antene, asta-mi amintesc, şi tipu’ cu barbă odată zice staţi pe loc pe-o voce cavernoasă de parcă ne-ar fi dat prin cap să plecăm undeva. Şi ce-ai făcut? Am înlemnit cu mîna pe-o bancnotă şi mă rugam în gînd dă Doamne să nu fie adevărat, să mă fi tîmpit numărînd banii altora trei ani la rînd, da’ era cît se poate de adevărat, dovada stătea chiar sub nasu’ meu vîrîtă prin fanta ghişeului, un pistol negru, ca de jucărie, cu cocoşu’ ridicat şi-o cătare prin care vedeam ochiu’ ăluia de i se mişca prin cap în gaura măştii… Doamne sfinte, aveau pistoale cu cocoş? Şi Gigi? Gigi nu, da’ bine că purta jacheta aia de piele pe care scrie Security ţeapănă de jeg pe el ca să-l ajute să rămînă-n picioare şi să-i enerveze pe bandiţi, că individu’ mai scund zice mă, de ce scrie pe tine în engleză? Gigi, fără sunet, rămăsese cu sendvişu-n mînă şi continua să mestece ce-avea-n gură, cred că de la şoc uitase să oprească instalaţia. Dă-mi arma, zice ăsta micu’, părea de-aceeaşi vîrstă cu tipu’ care mă luase-n miră, da’ se ţinea mai bine, Gigi a-nghiţit în sec, n-am, zice… De unde ştii că se ţinea mai bine? Nu fi tembelă, l-a scos afară din ghişeu, l-a controlat şi l-a băgat înapoi din două mişcări de parcă eram la film, cînd de fapt eram la serviciu, şi bărbosu’ a răcnit deodată nu mişcă nimeni, la care celălalt, rînjind pe sub antenele alea în formă de mustăţi, că-şi pusese masca invers, îi zice ai mai spus asta, am spus staţi pe loc, se zborşeşte Barbă Neagră, şi nu-i acelaşi lucru? pufneşte ăstălalt, nu cred că-i momentul potrivit pentru lingvistică, face omu’ cu pistolu’, şi s-au apucat să discute ceva din care n-am înţeles decît că sîntem la tautologie, ne-a luat dracu’, şopteşte Gigi, că dacă cuvîntu-nsemna ce credeam şi eu că-nseamnă, atunci avea să se lase cu o indispoziţie generală, degeaba vorbeau cifrat, tipul înalt tot pe-un ton coborît, de cimitir, cred că era doctor, parcă-l auzeam pe tataie-al meu, ce-a mai pătimit şi el din cauza comuniştilor… Ancuţo, nu mă perpeli cu comuniştii, zi ce-a fost mai departe. Păi a fost tare frumos, credeam că gata, îmi rămîne Titi fără mamă sau în cel mai fericit caz se va trezi cu una mută, că-mi pierise glasu’ ca şi cum nu l-aş fi avut niciodată. Cui, ţie? Mă uitam la ochiu’ de fluture şi pe urmă Gigi a căzut lat lîngă mine peste computer, praf a făcut monitoru’. L-au pocnit? Nţ, a leşinat, nu suportă camuflaţii, are ceva din copilărie, de la un bal mascat de 1 mai. Scoate banii, a ţipat tataie la mine, agitînd puşcociu-n direcţia tavanului pe care abia-l zugrăvise Ali Baba săptămîna trecută, vezi să nu cumva să apeşi pe alarmă, rosteşte într-o doară şi ăla micu’, se rezemase de bara pentru clienţi şi părea plecat, ca şi cum totul ar fi fost un fel de joacă, cu singura neplăcere că puteam rămîne cu creierii împrăştiaţi pe perete… Pe care abia l-a zugrăvit Ali săptămîna trecută. Exact. Acu’ nu ştiam ce să fac, că-mi căzuse mîna c-o hîrtie de-o sută de dolari între picioare, unde-aveam butonu’ roşu, şi-odată-l văd pe ăsta scund că-mi bagă mîna-ntre picioare şi se descarcă pistolul ăluilalt de-am rămas surdă, dracului, că de-atunci îmi ţiuie ceva în urechi, o fi de la tensiune, credeam c-o să leşin şi eu, că Gigi-şi revenise şi-acu’ dădea din mîini, cădea tencuiala şi se umpluse cămăruţa de fum. Stai niţel, c-a sunat la uşă.

(…)

Fragmentul de mai sus face parte din proza Jaf armat, care va apărea în antologia de proză editată de revista Noua literatură.