Am un vecin pe care-l ştiu din copilărie. Inginer, slăbănog, sportiv – cam aceleaşi coordonate ca ale mele, dacă socotim că literatura e şi ea un fel de inginerie de-adevăruri şi minciuni. Vara pe munte, iarna la ski, în rest la firmă sau pe teren. Un tip fericit, s-ar putea spune.

Acum trei luni mă întîlnesc cu el pe stradă. Îmi zice:

„Bătrîne, tocmai mi-am făcut bilanţul. Am de toate, nu-mi lipseşte nimic. Casă, gagică, bani. Maşină nouă. Proprietăţi moştenite de la bunică-meu. Mi-a pus Dumnezeu mîna-n cap…”

„Foarte bine!”, îl felicit, „Şi care-i problema?”

„Problema-i că m-am săturat. Am 40 de ani şi-am trăit tot ce se putea trăi. Dacă mîine mi-ar cădea o cărămidă-n cap, n-aş protesta. Întrebarea e: ce naiba fac eu încă 40 de ani de-acum înainte?”

Luna trecută, mă văd iar cu el. Uscat, nevrotic, cu cearcăne. Zece kile în minus, cel puţin. Cu două luni în urmă, a ridicat o valiză şi i-a căzut o vertebră. Nu oricum, ci direct pe nerv, pe care-l apasă din ambele părţi. Jumătate dintre doctori i-au recomandat operaţia: „Puteţi s-o faceţi acum, sau peste zece ani. Oricum, tot la cuţit ajungeţi, domnu’ Georgescu!” Cealaltă jumătate l-a sfătuit să treacă pe gimnastică medicală: „Se recuperează lent, 6 luni de exerciţii la sală. Pe urmă, le executaţi acasă toată viaţa.” Vecinul meu şchioapătă, nu poate să stea mai mult de 10 minute pe-un scaun şi nici să meargă pe jos peste 500 de metri. „Gagica” l-a părăsit, în maşină nu poate să se urce. De proprietăţile lui bunică-su habar n-am cine se mai ocupă.

sursa foto

NL nr. 27, anul III, august 2009

Nu-mi amintesc ceva anume din toamna lui 1989. Ca şi în 1987 şi 1988, primii mei ani de profesorat, urma să merg cu elevii mei la „practica agricolă”, cum se numea acel sclavagism de toamnă specific comunist. O exploatare a copiilor. Şi a profesorilor. Dar mai ales a copiilor, care trebuiau să muncească (profesorii doar supravegheau). Nu primeau nimic. Nu aveau voie să ia acasă nici măcar un ciorchine de strugure. Paznicii îi puneau să deschidă sacoşele. Şi nu numai pe ei, ci şi pe noi, profesorii. Ce penibil! Mai mîncam cîte un ciorchine în pauza de masă, nimeni nu ne controla la mîncat. În copilărie citisem o carte despre un băieţel care mergea la cules de struguri pe moşia boierului şi căruia i se punea, ca şi celorlalţi, botniţă, ca să nu guste din preţioasele boabe. În copilărie mergeam cu şcoala la „practică” la cartofi şi morcovi. Ne bucuram, noi, copiii, că scăpăm de ore. Asta pînă venea frigul şi ne îngheţau mîinile şi ne grăbeau profii şi alergam ca năucii în urma tractorului cu sacul după noi. În studenţie ne-au dus la ceapă. O sortam pe trei categorii. Cea mare se ducea la export. Dormeam toată ziua din cauza cepei. Visam în valuri. Visatul ţinea loc de citit. A doua zi o luam de la capăt. Dar de atunci trecuseră ani de „practică agricolă”… Acum sîntem în toamna lui 1989.

Mă întorceam acasă, de la şcoală, beată de oboseală. Acasă era deja frig. (Nu mai era mult pînă să pregătim „burlanul”.) Mă întîlneam, din cînd în cînd, cu cei cîţiva prieteni care mai rămăseseră în Bucureşti (mulţi repartizaţi, ca profesori, prin toată ţara). Vorbeam despre mizeria înconjurătoare. Pînă cînd avea să ţină? Altfel, cu cît era mai rău, cu atît eram mai ahtiaţi după tot ce era interesant pe lume. Făceam schimb de cărţi. Începuseră să circule şi volumele postmoderniştilor americani, în fotocopii. Citeam în neştire. Mai treceam pe la „cenaclu”, unde întîlneam tineri scriitori. Ascultam ce mai scriu. Uneori citeam şi eu. Mergeam în vizită la Lyggia şi Gellu Naum. El îmi vorbea despre, să zicem, „partea cealaltă”. Aş echivala asta acum, ca să se înţeleagă mai bine, cu utopia pe care Robert Musil o numea, în Omul fără însuşiri, „cealaltă stare”.

Ce mai făceam? Mă uitam la televizor la bulgari, la filmele nedublate, că la noi nu aveai ce vedea în cele două ore de program care se terminau la ora zece seara cu imnul naţional: Trei culori. Mi-aduc aminte de Good morning, Babilonia, de Noaptea lui Antonioni. Dar filme vedeam la video, era deja o nebunie naţională. Mi-amintesc de unul în care era vorba despre Ferdinand Marcos şi soţia lui Imelda, cu colecţia ei de pantofi. Semănau cu dictatorii noştri. Şi despre Elena Ceauşescu se spunea că are o grămadă de pantofi. Sau mi-amintesc de Moscow on the Hudson. Cu nişte ruşi dintr-o trupă de muzică, de jazz, care se hotărăsc să rămînă în Vest. Era un film despre noi, despre rudele noastre fugite peste graniţă, despre mine cea din viitorul atît de apropiat, care aveam să stau cu lacrimi în ochi într-un supermarket occidental (dar încă nu aveam să ştiu asta, mai erau cîteva luni). Îmi amintesc de Toba de tinichea. Era acolo o femeie care înghiţea nişte ţipari scîrboşi cu privirea în gol. Eu eram femeia aceea. Sau de The Wall al lui Pink Floyd. Înţelegeam în felul meu, legam lucrurile în felul meu: „Mother should I build the wall?”. În faţa zidului lor, îmi ridicam propriul meu zid. Nu aveam să fiu „another brick in the wall”…

Apoi am auzit că se mişcă lucrurile prin Europa. Nu Europa avea să ne scape de rău, puţin îi păsa ei de noi. Aşteptam mişcarea lui Gorbi, omul cu pata pe frunte. Ăsta era altfel, avea altceva în cap. Pe vremuri, bunicul meu aştepta salvarea de la americani. Scrisese un fel de jurnal cu tot ce i-au luat comuniştii, pentru cînd or să vină americanii să facă dreptate. Bunicul a murit. Eu am descoperit carneţelul într-un sertar. Americanii erau însă aşa de departe…

Cînd a venit decembrie, nu mai era la aragaz nici o flăcăruie măcar. Eram la capătul puterilor. Mă gîndeam că omul are o mare capacitate de îndurare. Mă întrebam cît pot să mai reziste ceilalţi. I-am spus soacrei mele într-o zi: „Ce-ar fi dacă am porni noi două pe stradă urlînd că ne e frig? Care ar fi treaba?”. Era atît de rău încît singura soluţie era să fie şi mai rău. Îmi ziceam asta ca un refren: „Cu cît mai rău, cu-atît mai bine!”.

Apoi am auzit, nu peste multă vreme, că s-a petrecut incredibilul, la Timişoara. Au ieşit oamenii în stradă. Şi nemernicii au tras în ei. Pur şi simplu.

În 21 decembrie era neobişnuit de cald, deşi soarele nu se vedea nicăieri, cer plumburiu. Am plecat cu socrul meu spre centru. Am pretextat că am ceva de cumpărat. El a parcat maşina şi a pretextat, la rîndul lui, că are ceva de cumpărat. M-am dus direct la Piaţa Palatului. Vroiam doar să prind coloana cu muncitori care urmau să fie adunaţi acolo, ca să protesteze faţă de „debandada” „destabilizatorilor” de la Timişoara. Oamenii treceau pe lîngă mine, dar se vedea că sînt tensionaţi şi încurcaţi. Venisem să mă uit în ochii lor cu tot dispreţul de care poate fi capabilă o privire. Dar privirea mea a întîlnit îndîrjirea şi scîrba lor pentru tot ceea ce se întîmpla. Apoi, piaţa s-a umplut. Am rămas, cîţiva, pe strada care ducea spre piaţă, Calea Victoriei. Era felul nostru, prudent totuşi, de a protesta. Auzeam difuzoarele cu discursul lui Ceaşcă şi cu scandări suspecte. Nu puteau să fie oamenii pe care eu îi văzusem mergînd în coloană resemnaţi, dar teribil de încruntaţi. Cîţiva băieţi de lîngă mine, o mînă de oameni, au format un cordon. Vorbeau tare şi erau cam agitaţi şi miliţienii erau şi ei derutaţi. Băieţii au început să strige tare, fără să se mai oprească, tot felul. „Ruşine”. Poate chiar „Jos Ceauşescu”. Oamenii de ordine au început să se agite şi să-i ameninţe. Apoi au coborît dintr-o dubă unii cu arme, cu bastoane. Parcă erau altfel îmbrăcaţi decît miliţienii. N-am avut timp să ne dumirim prea bine ce se întîmplă pentru că am auzit sunete ca de împuşcături şi un fum venit din toate părţile ne-a împresurat. Am luat-o la goană şi ne-am împrăştiat care-ncotro. Ştiam că la Timişoara au fugit după oameni pe străzi, ba chiar au intrat în scările blocurilor după ei şi i-au împuşcat. Fugeam şi aşteptam să mă atingă un glonţ din spate. Cînd ne-am dat seama că nu mai aleargă nimeni după noi ne-am întors la locul faptei. Acum alta era situaţia pentru că se rupseseră rîndurile la mitingul din Piaţă. Ceva se întîmplase. De la gălăgia băieţilor se întîmplase. De la vocile lor pornise unda. Sînt sigură de asta. Şi de la fumigenele proştilor ălora coborîţi din dubă. Nu şi-au dat seama ce efect poate avea simplul fum… Pentru că unde e fum, va fi foc! Lumea se îndrepta spre Piaţa Universităţii. Am auzit de primii morţi de lîngă Hotelul Intercontinental. Cineva zicea că erau studenţi la medicină. Apoi au urmat cîteva ore lungi, cîteva zile lungi. Apoi luni, apoi ani… Din ce în ce mai scurţi.

Primul articol pe care îl scriam la începutul anului 1990 începea cu o frază de genul: „Am cunoscut experienţa Infernului”. Nu ştiam, în entuziasmul meu, ce avea să urmeze. Dar asta e o altă poveste. Ne-au furat revoluţia. Şi-au bătut joc de ea. Şi cei dinăuntru, şi cei din afară.

Am citit undeva că un poet de vîrsta mea din Germania de Est spusese că are aproape o predilecţie erotică pentru libertatea individuală. Nu ştiu dacă am o „predilecţie erotică” pentru libertatea individuală. Am avut-o întotdeauna, libertatea asta. Schimbarea de după 1989 nu a fost, pentru mine, o schimbare de existenţă, ci una de contingenţă. Am încercat să apăr „libertatea individuală” de noile forme de eroziune. Iată că apăreau. O specie nouă de moravuri. Îmi vine în minte ce zicea austriaca Ilse Aichenger despre lucrurile de după infernul războiului: „Apoi războiul s-a terminat, bunăstarea a început să înflorească, iar oamenii au început să devină indiferenţi. Era mai rău decît în război”.

Au trecut 20 de ani. Se fac bilanţurile. Au trecut 20 de ani nu doar din viaţa Europei, a României. Ci şi din viaţa mea. Nimic nu s-a schimbat şi totuşi totul! Precum în versurile astea pe care le citeam acum 20 de ani, pe care altfel le citesc acum (ele fiind aceleaşi):

„Un gol istoric se întinde
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc”.

Sau precum în versurile celor de la Pink Floyd. Zidul a căzut, dar…

„Don’t think I need anything at all.
No! Don’t think I’ll need anything at all.
All in all it was all just bricks in the wall”…

NL nr. 27, anul III, august 2009

Nu-mi iese din minte expresia unui foarte bun scriitor român care într-un mic interviu pe care i l-am luat pentru un proiect cultural (sper că o să puteți citi aceste interviuri cu 10 scriitori în numărul următor al revistei noastre) spune cum merge umăr la umăr cu fratele lui din job în job. Iluzia trăitului din scris e una înșelătoare. Chiar dacă ești tradus și publicat de prestigioase edituri străine, așa cum este cazul acestui scriitor, chiar dacă ai o cotă de piață însemnată și ai obținut toate premiile posibile, să trăiești din scris cred că rămîne o iluzie care se poate adeveri doar la bătrînețe, poate, sau în altă țară, mai funcțională, dacă ai curajul să te muți acolo definitiv, cu familie și cu limbă. Dar cîți pot face asta? Așadar, pe aici prin patrie, jobul rămîne sursa de venit a scriitorului. Jobul nesigur, jobul enervant cîteodată, jobul extenuant, care te toacă mărunt opt ore pe zi la capătul cărora, chiar dacă n-ai făcut nimic și ai stat într-un scaun, într-o firmă, cu ochii în monitor, ești dezmembrat, deprimat, ostenit ca după o zi de tras în jug, iritat, uimit de cum ți se scurge viața printre degete, dornic doar de somn și de liniște. Adică de vid.

La capătul unor ani în care, muncind la un ziar, fiecare zi a mea se termina cum am zis mai sus, am hotărît să fac orice, dar să nu mai lucrez full-time într-un singur loc niciodată. Mai ales la un ziar românesc. Pentru că, oricît de bine ar suna proiectul editorial respectiv, se va termina într-o baltă de rahat. Cei de la Cotidianul de azi, cei care au plecat de acolo, ar putea să povestesească mai multe, poate. Am convingerea că pînă azi nici un ziar românesc nu a reușit să fie un ziar adevărat. Pe care să-l poți citi cu plăcere, cu poftă, ca pe un ziar străin, ca pe un El Pais, ca pe un New York Times. Scris profesionist, indiferent că redactorul sau ziarul în ansamblu au o anumită orientare (apropo, la noi nici un ziar nu are „orientare”, toate sînt „obiective”!!), un ziar în care să existe politică externă, care să aibă reporteri de teren adevărați în zone minate, dar și articole despre cărți, gratuite, frumoase, scrise splendid (a se vedea articolul lui Antonio Munoz Molina despre „Marele Gatsby” dintr-un El Pais recent!). Ziarele românești sînt orice altceva, dar nu ziare adevărate și oameni de mare potențial creativ își irosesc timpul în redacțiile lor.

Cred că cel mai frumos și plăcut job pentru un scriitor este acela de profesor. Rui Zink, scriitorul portughez prezent în numărul trecut al revistei, îmi împărtășea opinia. Sigur, trebuie să ai o anumită disponibilitate pentru dialog, să nu fii cu totul anarhist, să crezi că poți sta de vorbă de la înălțimea ta de mare scriitor și cu un ins care poate n-a citit exact cărțile la care te gîndești tu, dar în general, a fi profesor este o imensă plăcere. Cel puțin pentru mine. Dar din păcate în România acest job, ca job producător de venituri, nu există. Eu îl practic ca și cum aș scrie o carte pe care nu mi-o cere nici o editură. Îl practic din și cu plăcere, dar e ca și cum mi-aș mai permite încă un lux, în afară de acela de a visa să scriu. Salariul unui profesor de gimnaziu sau de liceu sau al unui asistent universitar în România este sub 300 de euro și prefer să nu mai intru în alte amănunte financiare legate de asta pentru că le găsesc stînjenitoare. La un congres în Spania, la care am participat anul acesta, am făcut tot posibilul să evit discuții legate de salariul meu de asistent universitar român.

A traduce mi s-a părut iarăși o opțiune. Știu chiar cîțiva intelectuali tineri care au încercat să trăiască o vreme din asta. Eu am tradus două cărți, la un tarif care la vremea aceea era onorabil (3 euro pagina), pentru o editură care nu fusese încă infestată de un critic-virus care poartă ghinion. Colaborarea mea cu editura s-a încheiat după venirea acestuia. Am vrut să traduc în continuare, dar nu s-a mai ivit ocazia. Am propus niște titluri, dar n-am avut succes. Tarifele care mi se propuneau erau sub cei 3 euro pe care eu nu-i considerasem la vremea respectivă un privilegiu. A traduce o carte, o muncă de cîteva luni, de pe urma căreia să te alegi cu aproximativ 400 de euro mi se pare rușinos. Oricum, în prezent, sîntem feriți de această rușine, pentru că editurile par să fie serios afectate de criză. Nu știu ce fac colegii mei care traduceau full-time, dar pentru mine și traducerea a fost trecută la categoria hobby-uri.

A lucra la o revistă culturală e o opțiune, deși veniturile sînt iarăși, minimale. În plus, trebuie să te lupți cu virușii culturali. Cu nesfîrșita bîrfă proastă emisă de minți care, nemaifiind ocupate cu propriul scris, țes povești ieftine despre colegi și despre adversari închipuiți. Trebuie să te lupți cu sinecuriștii de profesie, care abundă în lumea literară și care au un imens talent în a acapara joburi culturale pentru care apoi nu depun nici cel mai mic efort. Trebuie să te lupți cu doamne care par rafinamentul pe două picioare, delicate și foarte culturale, dar care apoi, cu o ură de neînțeles, te toacă mărunt, la telefon, către prieteni influenți, în ședințe și-n alte adunări, pentru că li s-a părut că nu le-ai salutat suficient de reverențios. Pentru mine aceste femei bătrîne, indiferent de vîrsta lor biologică, sînt din categoria celor în fața cărora bunica mă punea să zic sărumîna. Nu ziceam, chit că apoi stăteam la colț, în întuneric, o vreme. De multe ori, la capătul puterilor fiind, îmi aud prietenii scriitori zicînd: mă duc la corporație! Dar nu se duc. Eu însămi mă gîndesc de multe ori cam cîți bani aș putea cîștiga într-o multinațională cu efortul de diplomație pe care îl depun ca să mă feresc de loviturile piezișe ale celor mai stiliști dintre scriitorii României. Exact ale acelora care se plîng de mitocănia urbană și apoi o practică din greu, în culise.

Să ne vedem cu bine luna viitoare!

NL nr. 27, anul III, august 2009