Ion Manolescu

… e undeva aproape, sîmbăta sau duminica, în Bucureştiul pe care Ceauşescu n-a apucat să-l facă una cu pămîntul. Mă urc în maşină, pun Sunrise Avenue discret, să nu bubuie boxele şi geamurile să nu onduleze ca-n Matrix, apoi mă îndrept spre Cotroceni. La stopuri, scot capul afară ca un cocker şi caut răcoarea printre dungile de aer încărcate cu diesel şi fără plumb.

Parchez lîngă biserica Elefterie şi las guma de mestecat în primul coş de gunoi. În jur, străzile mele preferate, cu nume de doctori şi de savanţi (Lister, Pasteur, Davila, Koch, ba chiar şi-un Manolescu Nicolae). Soarele fractal, de Van Gogh potolit în ceţurile lui Turner, decupează ceea ce caut: crengile gălbui ale arţarilor, brîurile caselor interbelice, borcanele de şerbet din geamuri, motanii somnoroşi de pe garduri, mirosul de struguri peste zidurile ciobite în ocru sau cărămiziu, o bunicuţă privindu-mă suspicios din spatele perdelei, iedera căţărată pe balcoanele veneţiene, felinarele îmbrăcate în fier forjat, mirosul de frunze uscate şi iarbă răcoroasă, liniştea cuminte a grădinilor lăsate în paragină.

Dincolo de porţi şi uşi, mecanismele simple ale vieţii ticăie cu precizia unui Breguet: respiraţii, tăceri, bîzîitul unui televizor, plînsul unui copil, o ceartă între doi soţi. Privirea trece mai departe, urmăreşte curgerea zecilor de litri de sînge prin vene şi artere, pulsaţia meningelui, zvîcnirea aritmică a miocardului. Corpurile se vor pierde şi ele în fîşiile de praf ale camerelor, fantome tăcute bîntuind prin paginile Hortensiei sau ale lui Holban.

sursă foto

NL nr. 28, anul III, septembrie 2009

Din cînd în cînd fac ordine în hîrtii. Cei care scriu ştiu ce înseamnă asta. E bine să scapi de ele, „hîrtiile încurcă”, vorba unui personaj al lui Mateiu Caragiale. Se adunaseră maldăre peste tot. Teancuri peste teancuri, prin colţuri, prin sertare, pe rafturi, sub pat, prin debara, pe dulapuri, printre cărţi, prin cărţi. Sînt hîrtii care au vîrste diferite. De pildă, cele din debara, peste 20 de ani. Acolo erau cursuri din studenţie (pe care în sfîrşit m-am hotărît să le arunc) şi manuscrise, unele variante la cărţile mele, altele niciodată publicate. Printre ele, am dat de un text pe care-l crezusem definitiv pierdut – a doua proză pe care am scris-o în viaţa mea şi pe care am şi citit-o prin 1986 la „Cenaclul Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu. (Prima a fost Tatăl meu în camera mare.) Era vorba despre o fată care avea de scris pentru şcoală o compunere despre poporul român. Şi citea ea despre ce spuneau Alecsandri şi Iorga şi alţii despre români şi toate i se păreau aşa aiurea. Cum aiurea i se părea şi că trebuia să îmbrace haine primite din Vest, lepădate de alţii. Şi nu se simţea bine nici în hainele alea şi nici în pielea ei. E bine să precizez că pielea ei era neagră, dar asta aveam să dezvălui abia la sfîrşit, spre surpriza tuturor. Cunoscusem cîndva o fetiţă negresă. Mi se părea aşa ciudat să fii român cu pielea neagră. De fapt, era cu totul neobişnuit prin anii ’70-’80, cînd abia apăreau primii copii de culoare. Mamele erau românce, iar taţii, băieţi veniţi la studii în România de prin ţările africane (şi „pretene”, cum zicea Ceauşescu). Nu erau bine privite fetele care umblau cu străini, mai ales cu africani. Iar să naşti un copil negru era de-a dreptul o nenorocire. Poate că multe ar fi avortat, dacă asta ar fi fost cu putinţă pe-atunci. Majoritatea taţilor plecau după ce-şi încheiau studiile. Rămîneau ele, să-şi poarte ruşinea o viaţă întreagă, prin orăşelele provinciale, sufocante, infernale unde reveneau. Nu ştiu ce trebuie să fi simţit un astfel de copil la care se uita lung toată lumea, ca la o anomalie. Şi iată că, după atîta vreme, scriam despre fetiţa aia, româncă şi neagră, ajunsă la adolescenţă.

Într-un fel, eu eram negresa! Privirea mea era străină, aşa cum îmi imaginam că era privirea ei, iar simţirea mea exacerbată. Eu eram negresa care trebuia să scrie despre ce înseamnă să fii român. Eu eram cea care încerca să înţeleagă asta – a fi român – citindu-i, cu ochii mei străini, pe acei scriitori care, uite, aveau atîtea de spus… O, buni naivi de altădată. Eu primeam haine second-hand, mai frumoase ca ale mele, din Străinătate, dar care mă umileau – erau haine pentru cei din ţări sărace, haine pe care le invidiau toate colegele mele. Eu eram adolescenta care se simţea urîtă şi inadecvată. Eu eram fata aia care simţea într-un mod tulbure că viaţa e în altă parte.

Ţin minte bine atmosfera din seara de cenaclu şi bucuria pe care am avut-o că le-a plăcut ce-am scris. Erau acolo tinerii prozatori optzecişti, pe care îi preţuiam atît de mult. Au trecut, aşadar, peste 20 de ani. M-am simţit, de atunci încoace, de atîtea ori ca negresa din textul meu… Mai ales după ’90, cînd am încetat să fim priviţi ca victime ale comunismului sau ca tineri care am făcut o revoluţie. Eram doar negresa Europei. Una din secolul trecut. Din secolele trecute. Un fel de cetăţean second-hand care îmbrăcase ani de zile hainele lor lepădate, ale vesticilor. Mă priveau chiorîş. Sau aşa aveam eu impresia, îmi băgaseră asta în cap, de acasă, chiar „ai mei”, intelectuali, buni antrenori în „ura de sine”. O, ce elevă bună eram… Pielea mea de român s-a împurpurat de multe ori. M-au privit ca pe una venind din necunoscutul Estului. Eram doar o reprezentantă, trebuia mereu să demonstrez ceva, altceva. Propria mea cumnată, o suedeză superbă, atunci cînd au apărut pe meleagurile lor primii scăpaţi din lagărul comunist, după revoluţie, i-a spus cumnatului meu cu milă: „Uită-te la ei, săracii, cum scrie pe fruntea lor «EST»”. Pe fruntea mea aş fi vrut să scrie „Africa”. Nu ştiu ce gîndeau şi ce gîndesc unii despre Africa. Eu am în minte, din adolescenţă, un vers dintr-o poezie a lui Nietzsche în care el spunea ceva despre „măreţia africană”.

Felul meu de a simţi lucrurile a fost întotdeauna atît de străin „alor mei”, dar şi „celorlalţi”. La egală distanţă şi de unii, şi de ceilalţi. Unii mă învăţau să mă detest, ceilalţi să mă simt vinovată (pentru cîinii vagabonzi, pentru copiii străzii etc. etc.). Pe cînd toţi în jurul meu se înghesuiau să ceară burse prin Europa, nu mi-am dorit decît să ajung în Africa. N-am cerut niciodată nimic de la nimeni. Şi ahtierea, bovarismul majorităţii după Vest mi s-a părut multă vreme cumva jenant. Plecau ca să se autoflageleze. Se întorceau plini de ifose şi cu o nouă garnitură de instrumente pentru jocul lor select, autoflagelator. Jalnic. Eram cu gîndul la Africa. M-aş fi dus acolo, dacă aş fi putut. Şi să scap de autoflagelatori, de bovarici, de mizeria aia elitistă care mergea atît de bine cu mizeria generală. Chiar că se potriveau. Nu aveam bani de voiajuri. Tocmai publicasem un poem numit Plicty. Îl publicam abia acum, după ’90, că înainte nu se putea. Îl scrisesem prin 1985. Numeam „plicty” o stare de atunci, un amestec de plictiseală, încremenire, neputinţă, scîrbă şi multe altele. Un prost mi-a citit atunci, după ’90, poemul, n-a înţeles nimic şi mi-a recomandat să plec… în Africa, dacă mă plictisesc aşa tare. Ce ştia el!

Dar a trecut chiar şi de atunci atîta timp, şi-atîtea s-au schimbat… Am găsit textul despre negresă şi chiar am de gînd să-l pun într-o carte pe care sper să o închei curînd şi care merge bine. E o carte despre un fel de negresă care se apucă să vorbească despre…

NL nr. 28, anul III, septembrie 2009

Că „limba noastră-i o comoară”, asta știm de prin școală și nu ne îndoim, dar că e în continuare „în adîncuri îngropată” s-ar putea să fie și mai adevărat. Cam pe-acolo, prin adîncuri, se duce și literatura ta dacă o scrii folosind respectiva comoară. Nu e rea voință și nici lipsă de patriotism. Cred că orice om normal are doza lui normală de patriotism, nu ai cum să pretinzi că nu ții la țara ta, că nu te înduioșezi, departe fiind, cînd auzi sau cănd întîlnești semne românești. Dar de-aici și pînă la a ține cu dinții de o identitate definitivă și de o limbă anume, e cale lungă. Mai ales cînd vezi că ele nu funcționează, că identitatea respectivă te trage în jos, iar limba te îngroapă. Nu pentru că ele în sine ar fi mai slabe sau mai urîte sau mai puțin expresive decît altele. Asta este o prostie. Potențialul românei e identic cu acela al englezei sau al spaniolei. Doar că sistemul literar românesc nu funcționează normal. Iar identitatea ta românească nu e susținută, nu e protejată în nici un fel la nivel de societate. Mi se poate răspunde că se încearcă. Aș putea să răspund înapoi că viețile individuale ale scriitorilor români curg mai repede decît curge dezvoltarea României ca țară și a literaturii române ca literatură competitivă pe plan european. Așa că scriitorul singur trebuie să facă ceva pentru el însuși. Cel care, sigur, recunoaște în primul rînd față de sine că vrea să realizeze ceva. Să fie citit, vîndut, să cîștige din scris, să intre într-un circuit normal. Despre cei care pretind că nu-i interesează asemenea meschinării și că scriu doar pentru sine și pentru posteritate nu pot vorbi. Cred că sînt fie mari mincinoși, fie foarte imaturi, iar în acest caz le-aș recomanda să scrie în continuare „dragă jurnalule” și să nu se mai amestece în viața publică. Așadar, scriitorul normal, ca orice artist normal, vrea să comunice. Unii vor stadioane, alții cercuri selecte de scriitori, unii vor să se îmbogățească, alții doar să poată trăi decent, fiecare după gust și după ego. Doar că ceea ce cred eu și constat uitîndu-mă în jur e că, indiferent de dimensiunile egoului, în România momentului, va rămîne mofluz. Trecută e perioada de boom a literaturii tinere. Polirom și Ego.Proză au îmbătrînit înainte de vreme și în afară de faptul că își reeditează tinerii clasici locali în ediții din ce în ce mai copertate, nu prea mai fac mare lucru. Nu mai comunică, nu mai fac nimic pentru scriitorii care sînt la a doua carte și care se duc tot acolo, din inerție. Dar e ca și cum ți-ai arunca propria carte în gol. Paralela 45 continuă să publice literatură autohtonă, dar sporadic, nesistematic. Editura Curtea Veche nu și-a conturat încă un program plauzibil în ceea ce privește literatura română și deocamdată nu a reușit să creeze o alternativă viabilă. Humanitas pare că s-a retras din afacerea românească. Un alt succes de dimensiuni cărtăresciene nu se prevede. Prietenii îmi spun că, exact ca înainte vreme, nu li se răspunde la trimiterea manuscriselor sau li se cer bani, mai ales pentru publicarea de poezie. Nu prea se citește și o spun nu în urma unor constatări sociologice, ci văzînd lucrul simplu că extrem de puțini oameni citesc cărți în mijloacele de transport în comun, spre deosebire de alte țări. Critica nu mai există ca mediator spre public, ci doar ca instanță orgolioasă, ca o bunică tiranică de frica căreia unii mai slabi de înger încă tremură, iar cei mai mulți, mai echilibrați, o cam ignoră. Fericiții, cei care au cîteva cărți publicate, la edituri onorabile, nu au nici o reprezentare a ceea ce au realizat prin publicarea respectivă. Nu știu cîte exemplare s-au vîndut din cartea mea publicată la Polirom acum 3 ani. Am primit cîteva milioane ca drepturi de autor. Ar trebui să fiu mulțumită, nu? O mai văd în raft pe la tîrguri. Nu am mai primit un e-mail oficial de la Polirom de tot atîția ani. Aștept cu nerăbdare să se termine perioada în care această editură are copyrightul, pe care cu mîna mea naivă l-am cedat.

Pot s-o mai țin așa încă vreo cîteva paragrafe. Dar întrebarea care se impune e simplă: ce faci în continuare? Nu văd alt răspuns în acest moment decît unul dificil, nevrozant, ciudat, dar cred că necesar: trebuie să scrii în altă limbă. Sau eventual să publici în altă limbă. Există țări unde oamenii încă citesc. Unde editurile încă funcționează. Unde critica e credibilă și inteligentă, chiar și cînd nu te apreciază. Scriitorii sînt în marea lor majoritate oameni cu care îți face plăcere să conversezi și nu niște inși penibili, care nu au mai scris o carte de 20 de ani, dar care sînt teribil de interesați de cine va fi președintele Uniunii Scriitorilor.

În acest număr al revistei o să vedeți cum Ruxandra Ana are un blog în engleză, a învățat foarte bine polonă și acum lucrează în Varșovia. Saviana Stănescu scrie dramaturgie în engleză și trăiește de ani buni la New York. Șerban Anghene a cîștigat un premiu BBC pentru un text de teatru scris de asemenea în engleză. Ioana Gruia, colaboratoarea noastră, trăiește în acest moment la Paris, dar scrie în spaniolă și a publicat și a fost premiată ca scriitoare de limbă spaniolă. Am vorbit de curînd cu cineva despre Gelu Vlașin, de asemenea trăitor la Madrid și scriitor în spaniolă, după un început de carieră ca scriitor român. Nu o să mai dau și exemplele ilustre, deja clasice, Cioran-Ionescu-Matei Vișniec. Plecările lor au fost mai dramatice, noi azi pur și simplu căutăm o mai mare eficiență, un răspuns mai rapid și mai firesc. Dar sigur că aceste exemple clasice funcționează ca încurajări importante. Am pe birou în acest moment un număr recent din Magazine Littéraire în care trei scriitori francezi importanți, premiați și publicați de cele mai prestigioase edituri, povestesc cum au început să scrie în franceză, tîrziu, la maturitate: Atiq Rahimi (afgan, inițial scriitor de limbă persană), Eduardo Manet (cubanez, inițial scriitor de limbă spaniolă), Tahar Ben Jelloun (marocan, spune că franceza i-a vindecat „rănile” pe care nu le putea povesti în arabă). Deci, se poate…

Poate la mijloc să fie și senzația noastră, a celor mai tineri, că identitatea e una firesc europeană, mai largă și mai permisivă decît cea națională. Buletinul arătat în aeroport în locul pașaportului trebuie să aibă pe undeva un efect în plan psihologic. A te muta de la București la Berlin, la Paris sau la Madrid e pe undeva asemănător acum cu a pleca din Urlați la București, pentru că pur și simplu la Urlați nu ai pîrghiile necesare să te dezvolți. Da, doar că nu e la fel de simplu. Pentru cei care lucrează cu limba, cu aceste cuvinte românești… Dar cred că, oricît de dificil ar fi, instinctul de supraviețuire primează. Nu poți sta o viață să reformezi ceea ce pare nereformabil. S-ar putea ca aloglosia medievală să se întoarcă în haine contemporane, nu pentru că scriitorii români ar fi prigoniți, cenzurați ori puși la zid, ca în secolul XX. Ci pentru că, exact ca în perioada medievală, scriitorul român nu mai are public în țara lui. Publicul român e acum dezalfabetizat. Nu îl ajută nimeni și nimic să redevină un public normal. Scriitorii români trebuie să trăiască ca scriitori, iar în România acest lucru, în acest moment, este o imposibilitate aritmetică. O pierdere de vreme și de nervi. O treabă făcută așa, pentru tine și pentru familia ta și pentru cîțiva prieteni. Un lux. Un răsfăț bun să-ți umple timpul liber. Ceva ca să scrie criticii dușmani de rău și cei prieteni, de bine. Ceva cu care să te duci pe la edituri și ele să nu-ți răspundă. Etc. Poate unii s-au resemnat că așa e în general treaba cu literatura, o luzăreală. Eu vă spun cît pot eu de tare și de răspicat că: NU E AȘA TREABA CU LITERATURA! E AȘA ÎN ROMÂNIA! ACUM!

NL nr. 28, anul III, septembrie 2009