După 1989, toată lumea încerca să vîndă cîte ceva, ca să mai scoată un ban. Unde întorceai capul, de la piaţa Moghioroş şi pînă la tarabele de la Universitate, găseai cîte ceva de cumpărat: casete, şuruburi, pantofi, viniluri, ochelari, magnetofoane, prosoape, reşouri, şurubelniţe, almanahuri, ibrice şi, mai presus de toate, teancuri de reviste Cinema, Paris Match şi Pif Gadget. Ultimele, cel puţin, invadaseră anticariatele, la preturi mai mici decît ale unui pachet de Carpaţi fără filtru.

Ani buni, nimeni nu a băgat în seamă teancurile colorate, mirosind a ideologie comunistă şi a cerneală capitalistă. Oriunde intrai, pe Ştefan cel Mare sau pe Magheru, lîngă cinema „Luceafărul” sau înainte de „Mioriţa”, descopereai acelaşi peisaj: zeci de exemplare din anii ’70, lîngă sute de exemplare din anii ’80. Pagini aspre, roase de bacterii, lîngă coperte veline şi lucioase ca un patinoar scos din La Jungle en folie. Marfa zăcea în vitrină, inutilă, neatinsă, adusă cu braţul sau cu roaba. Puteai să juri că toate bunicuţele Bucureştilor îşi descărcaseră pivniţele şi podurile în acelaşi timp.

Încetul cu încetul, colecţionarii au trecut la atac. Primele care s-au făcut nevăzute au fost Pif-urile, urmate de Vaillant. Le Journal de Pif. Prin 2000, nu le mai mai găseai decît pe ultimele şi numai în volume cartonate, ajustate cu foarfeca, să intre sub coperte. Ca prin minune, vitrinele s-au golit, iar pe rafturi au rămas doar exemplarele zdrenţuite. Cu paginile descompletate, mînjite cu pixul şi carioca sau făcute franjuri de cine ştie ce nepoţel jucăuş, din specia pe care Caragiale o adora.

Astăzi, Pif a dispărut în totalitate din oraş. Cînd vezi că îţi lipseşte un exemplar, e inutil să-l cauţi la Romană sau pe bulevardul Carol. Mai multe şanse ai la Paris, în Montreal sau pe e-bay. Unde te aşteaptă şi preţuri pe măsură: de la cîţiva euro, la cîteva sute (primele numere, în stare excelentă). Dacă, totuşi, vreo bunicuţă bucureşteană şi-a uitat colecţia în dulap, ne poate scrie pe adresa revistei: achiziţionăm sau facem schimb.

NL nr. 29, anul III, octombrie 2009

Măcar o dată la cîţiva ani e bine să-ţi iei inima-n dinţi şi să renunţi la cărţi care nu-ţi folosesc, pe care nu le vei citi vreodată dacă nu le-ai citit în 10 ani. Pot folosi altora. N-am aruncat niciodată la gunoi vreo carte. Ideea că hîrtia tipărită se poate amesteca printre alte resturi, mai ales organice, îmi repugnă. Ultima dată le-am dat unui buchinist care a plecat cu saci întregi.

Dar asta se întîmpla cu mult timp în urmă. Cum spuneam, m-am apucat de treabă, pusă pe fapte mari, pe aruncat. Aiurea! Le tot mutam dintr-o parte în alta, că poate la vară îmi fac timp, sau poate chiar în vacanţa de iarnă… În biblioteca mea de poezie, undeva pe raftul de jos, ascunse după colecţia „Cele mai frumoase poezii”, am dat peste o parte din colecţia „Globus”, de la Univers, editură care scotea înainte de 1990 nişte cărţi de buzunar cu traduceri şi din contemporani, nu doar nume mari (publicate în colecţia, „Romanul secolului XX”). Am extras de-acolo teancuri prăfuite, volume de autori despre care n-am mai auzit. Printre cele la care eram gata să renunţ fără să le deschid se afla şi una semnată Nevena Stefanova. M-am uitat doar să văd de unde venea autoarea. Din Bulgaria. Cum o fi ajuns aici? Cine citea bulgari, sîrbi, „sovietici” şi chiar unguri în anii ’89 sau ’90? Înainte de ’80 erau publicaţi, probabil, oficialii sau „exponenţialii”, nu? Oamenii „lor”. Sau căldiceii. Cei „adevăraţi” nu aveau nici o şansă. Mai scăpa cîte unul din greşeală. Sau ca diversiune. Apoi, după ’90 eram cu toţii mult mai interesaţi să recuperăm ceea ce era de recuperat din cultura relativ recentă a Vestului. Ce putea oferi Estul ieşit din comunism? Ce fel de literatură?

Dar acum sîntem în 2009. Lucrurile s-au schimbat nu doar în afară, ci şi în capul meu. O bulgăroaică? Da, literatura unui bulgar mă interesează acum. Nu doar cea recentă. Nu ştiu mai nimic despre literatura bulgară. Am cunoscut cîţiva scriitori tineri, am citit fragmente din literatura lor sau doar i-am ascultat vorbind. Gheorgi G., Miglena N., Angel I., Christo Z., Ekaterina I.

Aşadar, o bulgăroaică, Nevena Stefanova. Publicată înainte de 1989. Am deschis romanul, Mulajul de ghips, la întîmplare şi am dat peste un citat din Alice în ţara minunilor, în care Alice o întreabă pe pisica de Cheshire încotro s-o ia. Iar pisica îi răspunde ca o mare înţeleaptă ce e… Exact citatul ăsta l-am pus ca motto romanului meu, Exuvii. Am citit toate fragmentele din Lewis Carroll la care trimite bulgăroaica. Ce interesant! Ehei, cîte nu spun ele despre Nevena Stefanova… Unele vorbesc şi despre mine. Da, da. „Dar dacă nu mai sînt aceeaşi, atunci cine sînt? Ei vezi, asta n-aş putea să-ţi spun.” Şi ăsta-i un citat pe care l-am dat undeva! Unele trimit la ceva precis, devin pre-text. Cartea e scrisă în 1971. Aşa că altfel citesc: „Asta-i toată raţia noastră. Pe vremuri făceai firimituri ca să dai la vrăbii, şi acum, cînd nu mai e de mîncare, e de necrezut cît de mult ţi-a crescut pofta de mîncare…” Sau: „Eu ştiu că acest coşmar în care trăim se va termina, cu toate astea vreau să ştiu exact ce vom face pe urmă”. Şi tot aşa. Ăsta nu mai era Lewis Carroll, era Stefanova! Nu mai era vorba despre nici o „ţară a minunilor”. Ci despre Bulgaria (şi altele ca ea).

Apoi am continuat cu… începutul. În prima pagină, cineva răscoleşte printr-un pod, dă peste tot felul. Şi eu am un capitol de roman în care vorbesc despre podul bunicilor mei. Mai departe găsesc în carte alte lucruri „de-ale mele”. De pildă, titlul Lumea subacvatică. Îmi imaginez ce ar putea conţine. Nu, nu e ce credeam, dar… Stefanova asta îmi place tot mai mult. Şi cînd te gîndeşti că era s-o arunc cît colo numai pentru că n-am auzit de ea. Şi cîte cărţi nu ar trebui, de fapt, să le arunc cît colo, cărţi ale unor autori cu nume „sonore”…

Întrerup lectura şi decid să citesc, abia acum (aşa cum fac adesea), prezentarea de pe ultima copertă. Unele dintre titluri, Scutul păcii (1952), Glasul Şesurilor (1954), m-au descurajat. Am făcut şi legătura cu anii în care au apărut… De ce, Stefanova, de ce? Din greşeală? Aşa erau vremurile? Şi-apoi, fraza de prezentare a cărţii: „Această incursiune în trecut [...] are şi menirea de a oferi o imagine vie a vieţii artistice bulgăreşti din perioada interbelică”. M-am prins cam tîrziu. Cartea a fost scrisă în 1941 şi rescrisă înainte de publicarea din 1974. Interesant. A folosit ca pretext epoca aia ca să spună ceva despre cea în care trăia. Bună treabă, Stefanova! Nu ştiu cum e privită Nevena Stefanova în ţara ei sau în afară. Cartea e încîntătoare. Ce păcat că a stricat-o la sfîrşit, politizînd-o! De ce, Stefanova? Altfel, o minunată carte despre copilărie şi adolescenţă, despre o ţară mică, în care oamenii sînt la fel de normali, de anormali, de frumoşi şi de urîţi, de proşti şi de deştepţi, de demni şi de ticăloşi ca în orice altă ţară (mijlocie sau mare). Cartea unei fete dezinhibate, a unei autoare dezinhibate, interesante, care m-a făcut să mă gîndesc din nou la Bulgaria lui Todorov şi a Kristevei şi nu la Bulgaria „aia”, a altora, descrisă pe un blog al unui amic scriitor astfel:

„Ştiaţi că:
…au fost, în ultimii ani, 70 de asasinate în stil mafiot, în plină stradă, cu victime oameni de afaceri şi politicieni şi nu a fost găsit nici un vinovat?
…la intrarea în cluburi sau discoteci eşti percheziţionat să nu ai arme? Mi s-a spus că în Bulgaria mulţi oameni au arme de foc (letale) şi că e foarte simplu să obţii un permis. Teoretic, trebuie să dai un examen psihologic – dar totul se rezolvă cu bani.
…salariul unui asistent universitar este de 150 de euro pe lună?”

Ştiaţi de una Nevena Stefanova? De Georgi Gospodinov, Miglena Nikoltchina, Angel Igov, Christo Zaprianov, Ekaterina Iossifova?

Nevena Stefanova. Am căutat o imagine de-a ei pe Internet şi n-am găsit nimic. Adică am găsit nişte fete care nu puteau fi ea. Şi am dat peste numele ei ca traducătoare şi ca poetă. Cele mai multe lucruri le-am aflat de la domnul Harold B. Segel, care a publicat în 2008 o carte intitulată The Columbia literary history of Eastern Europe since 1945. Ba chiar, căutînd-o pe Stefanova, am avut surpriza să dau de… mine. Scrie domnul Segel acolo nişte lucruri aşa şi pe dincolo. OK. Printre altele, că după ochelarii mei de bunicuţă (parcă) îmi scriu sau citesc textele cu multă ironie. (În paranteză fie spus, i-aş spune lui Harold B. Segel că mi-am schimbat între timp ochelarii, chiar de mai multe ori, dar năravul ba!)

Şi ca să-nchei cumva, aş da şi eu un citat din Lewis Carroll: „Aşa-i pe ape!/ Şi cu cît vezi mai departe,/ Cel’alt ţărm e mai aproape! Aşa că barca Alisei fu lăsată să plutească în voia ei la vale, pînă ce alunecă uşor printre trestiile unduinde”. Ce vreau să spun cu citatul ăsta? Numai pisica din Cheshire ar putea răspunde.

NL nr. 29, anul III, octombrie 2009

Îmi cer scuze de la început faţă de cititorii pe care poate am să-i deprim. Îmi cer scuze şi pentru că voi alege din realitatea înconjurătoare elementele deprimante, sacrificînd frumuseţea inerentă chiar şi în cea mai urîtă dintre lumi. Ea există, această frumuseţe, e mică, privată, întîmplătoare, personală. E frumuseţea unei seri de toamnă în care vezi un film extraordinar proiectat pe peretele casei tale, într-o cameră în care nu ai mai deschis televizorul de săptămîni. E frumuseţea unui gest al persoanei iubite, a unei poante spuse peltic de fetiţa ta de nici doi ani, frumuseţea unei întîlniri cu prieteni la fel de deprimaţi social ca şi tine. Exact frumuseţea pe care şi-o amintesc cei care au trăit în dictatura lui Ceauşescu. Dar şi urîţenia, infinita urîţenie a unei lumi care seamănă din ce în ce mai bine cu aceea, oricîte malluri s-ar mai deschide în Bucureşti. Pentru că esenţa acelei lumi, dincolo de lipsurile materiale, era singurătatea. Însingurarea. Lipsa de solidaritate socială. Sila. Suspiciunea. Scîrba. Lipsa de sportivitate. Absenţa abstracţiunilor sentimentale de tip patrie, comunitate, proiect social, încredere că ceea ce faci contează şi pentru alţii etc. Toate acestea sînt prezente în România momentului, atît la nivel macro-politic, cît şi, reproduse exact, la nivelul micro-politicii culturale. Este unul dintre cele mai proaste momente post-1989 şi nici un prezicător nu poate spune cum şi cînd o să ieşim la liman.

În ultimele săptămîni m-am transformat într-un fel de coach psihologic, am ajuns să fac un fel de terapie cu colegii de redacţie, mai tineri decît mine şi deci mai vulnerabili. Pentru ce facem revista asta, dacă nu contează cum o facem? Cum să mai credem într-un proiect dacă în urma alegerilor la USR ea poate fi desfiinţată, indiferent de calitatea ei? Cum se poate vorbi public în felul ăsta – felul în care s-au exprimat recent Ştefan Agopian sau Alex Ştefănescu – şi nimeni să nu reacţioneze? Uite că se poate, în România anului 2009, încă se poate. Trebuie să continuăm să facem ceea ce credem, cît se poate de bine, indiferent de ce e în jur. Ne putem consola că noi azi nu riscăm decît nişte proiecte, nu riscăm decît să fim nevoiţi să ne abandonăm munca, dacă lumea literară se va umple şi va fi condusă de impostori, dar nu ne riscăm nici libertatea, nici viaţa. Ca înainte de 1989. Nu e un progres?

Apropo de asta, de reacţie, de lipsa reacţiei, a sancţiunii, o doamnă din lumea literară îmi replica la o întîlnire recentă că “aşa vorbesc scriitorii între ei”. Alături de noi, un domn foarte sigur pe el, dădea în stînga şi în dreapta. Cutare e idiot, celălalt e un tîmpit notoriu, cutare e o proastă, mai bine să se ducă să facă cheftele etc. Comesenii rîdeau amuzaţi. Am tăcut cît am tăcut, nevoind să mă bag în acea discuţie scîrboasă. Dar cînd domnul a ajuns cu caracterizările la cineva pe care întîmplător îl cunoşteam, un domn de o fineţe remarcabilă, un traducător absolut extraordinar, care bineînţeles nu era de faţă, nu am mai răbdat. Am făcut urît, cum s-ar spune. Nu l-am jignit, dar am fost caustică, categorică, tăioasă. Adică am fost penibilă. În acel context de “scriitori”, care “aşa vorbesc ei între ei”, păream o domnişoară de pension rănită în delicateţea ei. Domnul respectiv s-a transformat într-un Vadim, m-a atacat în toate felurile posibile, pînă şi prenumele meu se pare că avea ceva greşit etc. Am fost în continuare tăioasă. Am ţinut-o pe-a mea. Nu cred că am reuşit să mişc ceva în mintea domnului agresiv, doar că s-a supărat. Atît de rău, încît nu a mai vorbit deloc cîteva ore bune, adică pînă ne-am întors fiecare pe la casele noastre. Tot a fost o victorie, eu aşa am considerat-o. Şi în plus, am această mare calitate că asemenea tîmpenii nu mă afectează pe termen lung. Oamenii de felul ăsta mi se par atît de diferiţi, dintr-o specie atît de categoric alta, încît orice ar spune despre mine, nu mă atinge în mod real. Ei împrăştie nişte viruşi care nu îi pot contamina decît pe cei din aceeaşi specie, nişte viruşi care nu pot transgresa regnurile. Aşa că sînt imună. Mai mult mă doare ce spun aceşti inşi isterici şi incontinenţi despre alţii, mai ales cînd nu sînt de faţă sau cînd sînt morţi.

Unul dintre aceşti inşi este Ştefan Agopian. Scrie, bîrfeşte, aruncă vorbe urîte, deci e scriitor. S-ar putea să ajungă chiar preşedintele Uniunii Scriitorilor. I-am răspuns, atunci cînd am crezut că era cazul, prin bunăvoinţa revistei Observator cultural. Nu-mi fac iluzia că un răspuns raţional, cu cifre şi fapte, contează în România de azi în faţa unui text inflamat, vadimist, demn de România mare şi de ceea ce doamna respectivă îmi spunea cu seninătate că fac “scriitorii” între ei. Dar eu o s-o ţin pe-a mea. În faţa oricărei presiuni, a oricărei dictaturi, a oricărei gloate care proclamă iluzoriu un nebun drept împărat, un om care o ţine pe-a lui e învingător în mod definitiv. E invulnerabil. Îmi pare rău că sună aşa pompos, că ajung la retorica asta maximalistă, dar nu ştiu să le spun altceva colegilor mei deprimaţi. Scîrbiţi. Indignaţi. Trebuie să o ţinem pe-a noastră şi să rîdem ca în Caragiale de măgarul care pretinde a cînta, din gură, Carnavalul de Veneţia cu variaţiuni.

Dintre toate cele spuse de Ştefan Agopian în ultimul timp – lucruri pe care a trebuit, din păcate, să le citesc şi să le aud şi care toate au o legătură directă, străvezie, cu lupta sa pentru putere în cadrul Uniunii Scriitorilor -, cel mai mult m-a durut o sintagmă emisă într-un articol din Academia Caţavencu despre o scriitoare pe care n-am cunoscut-o. Despre Dana Dumitriu. Nici în visele sale cele mai bune, autorul lui „Fric” nu se va putea compara cu rafinata autoare a „Prinţului Ghica”. Ştefan Agopian o pune într-o telenovelă de trei rînduri. Atît înţelege şi atît poate spune despre această doamnă. Chibiţii aplaudă. “Aşa vorbesc scriitorii între ei.” Dana Dumitriu este o scriitoare de prim ordin şi, aşa cum o văd eu în fotografiile din epocă, a fost o femeie de un rafinament demn de o lume mai bună. Poate că i-a zîmbit şi poate l-a salutat binevoitor pe tînărul Agopian, cîndva. Astăzi, de dragul unor iluzorii turnire între cavaleri inexistenţi, bătrînul Agopian spune despre ea că era “cam trecută”. Cretinii rîd. Nu se reacţionează, de frică să nu se abată Caţavencu şi prin ograda proprie. Aceste două vorbe proaste, tîmpite şi nepoliticoase, de fante de cartier, de mîncător de seminţe, spuse despre o femeie pe care nu am cunoscut-o, mi s-au părut mai teribile şi mai semnificative decît orice a produs campania electorală a lui Ştefan Agopian pînă azi. Cele spuse despre mine sau despre Noua literatură m-au amuzat, chiar mi-au făcut milă cîteodată. Cît de disperat trebuie să fii ca să te ocupi, la o vîrstă serioasă, cu asemenea prostii, să promiţi desfiinţarea unei reviste şi să sugerezi nu ştiu ce avantaje financiare? Dar să faci o poveste ieftină cu o femeie absolut remarcabilă, doar pentru că duci nu ştiu ce luptă meschină? Doar pentru că imaginaţia ta de mare scriitor atît poate produce, dar în acelaşi timp are neobrăzarea să folosească nume reale? Nu ştiu cum aş putea să răspund la aşa ceva. Mi-ar plăcea în acest moment precis să existe şi la noi o puternică mişcare feministă, care măcar să ridiculizeze, să ruşineze, să izoleze asemenea atitudini demne de o groapă-mahala şi nu de societatea scriitorilor. Dar nu există. Există doar cuvintele mele aici, de femeie, de scriitoare, de autoare a acestui editorial care sperăm că nu va fi ultimul, cuvintele mele de om care o va ţine pe-a lui, indiferent cîţi măgari cîntăreţi va întîlni pe drum. Omagiul meu Danei Dumitriu, în speranţa că undeva, acolo, admiraţia mea de dincolo de timp, de generaţii şi de meschine lupte literare, va putea şterge infamiile agopiene.

NL nr. 29, anul III, octombrie 2009

Să ne imaginăm pe cineva care nu sîntem noi. Nu-i simplu, de vreme ce nu ştim să spunem altceva decît eu, eu, eu… Carevasăzică, altcineva. Cineva care gîndeşte altfel, are un alt sistem de valori, votează pe altcineva, poartă alte ace de cravată. Din cauza asta, pare puţin nebun. De cînd ne vedem doar pe noi înşine, sîntem nevoiţi să spunem că lumea-i nebună. Eu sînt Domnul Dumnezeul Tău, să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine, numai pe Mine să mă slujeşti. Pe cine slujim? Ce fel de domni, dumnezei? Să ne imaginăm că acest altcineva începe să vorbească. Cineva din reality-show. Sau un arhiereu, din moment ce-i domnul, dumnezeul tău. Un homeless. Un ungur numit rom, considerat ţigan. Sau, mai degrabă, un om cu bani. Eroul epocii, managerul. Fireşte, trebuie să ţinem seama de faptul că-n zilele noastre nimeni nu vrea să pară viclean, rău. Iubire, auzim sîsîindu-se din fiecare boschet, iar dinţii încleştaţi scrîşnesc. O, da, rădăcinile creştine… Sensibilitate socială, gîfîim ca să ne mascăm egoismul. O, da, iluminismul… Atunci, cu voia Dumneavoastră, îmi încep arta.

Doamnelor şi Domnilor. Dragi hermafrodiţi.
Dă drumul la magnetofon, se aud rîsete.
Nu rîdeţi, toată lumea contează. La fel cum pentru Thomas Mann, pentru acest mare, acest foarte mare, acest incredibil de profund scriitor german, toţi erau potenţiali cititori, nu oameni, cititori!, pentru mine, toţi sînt potenţiali cumpărători. Bărbaţi. Femei. In between.

Cu voia Dumneavoastră, mă prezint. Într-un anume sens, ca să fie clar pentru toată lumea, sînt un Rockefeller. Sau Bill Gates. Bill sigur. Oricum, Camera Superioară. Cremdelacrem. Dar poate, mai degrabă, linia managerială. Ce să spun, un Hodorovski – înainte de închisoare. Un Abramovici – după închisoare. Un rege al Fotex-ului. După intrarea în UE, un Heinrich von Pierer, bossul Siemens-ului, cel mai important global-totalul Germaniei, am încheiat citatul. Dacă spectacolul ăsta de acum ar fi sponsorizat de Siemens – da’ chiar aşa, cine-l sponsorizează? -, bineînţeles c-ar fi pe aici, pe undeva, un logo-Siemens, eu m-aş uita de jur-împrejur, l-aş găsi, iar în calitatea mea de persoană particulară m-ar pufni rîsul. Ca actor nu pot să fac asta, dar, după ce m-aş opri din rîs, aş spune: dacă eu aş fi într-adevăr eu, m-aş bucura.

Titlul spectacolului meu: Să fim bogaţi împreună sau Wozu Manager in dürftigen Zeiten, Heidegger, la urma urmei, ce e managerul în vremuri de mizerie… Sau unul e titlul, iar celălalt, mottoul. Sau celălalt e titlul şi ăsta-i mottoul. Sau amîndouă sînt mottouri. Sau unul e mottoul celuilalt. Eventual invers. Deci, mottoul mottoului. Respectiv, în celălalt caz, mottoul  mottoului. Sau invers? Ei bine, m-am străduit să mă fac înţeles. Spusele noastre sînt în stare să prindă o formă clară, transparentă, dacă şi-n noi există claritate, transparenţă.

Repede, ca o litanie:
Libor, Bubor, Viber, Giro, libid, cod pin, cod bin, incaso viculat, acreditiv stand-by, valoarea capitalului, scadenţă, puncte de bază, procente, indice de dobîndă, advice note. Bla. Blabla. Blablabla. Bla. Bla? Blabla. Cedează, prelungeşte, încasează, face clearing, avizează, decontează, diversifică, se eschivează, arbitrează, se aliază, discountează, rediscountează.
Şi aşa mai departe; asemenea interpretării unui număr personal.

Aţi observat că, după atîţia ani, iar vorbim despre capitalism?
Linişte prelungă.
Eu sînt un capitalist. Din faţă: capitalist, dintr-o parte: capitalist, din spate: capitalist. Un capitalist tridimensional. Hologramă.
Magnetofon, rîsete.
Mulţumesc, văd că ştiţi de glumă. De fapt, n-aş vrea să vă prezint un spectacol, mai degrabă v-aş propune să povestim. Sînt convins că avem ce ne spune. Credeţi-mă, stăm de aceeaşi parte a prăpastiei. Eu am nevoie de Dumneavoastră, iar Dumneavoastră…
Magnetofon, proteste.
… nu, nu protestaţi: iar Dumneavoastră, de mine. Sartre, acest mare, acest foarte mare scriitor francez, spune că infernul sînt ceilalţi. Nu, mă rog frumos, iadul sîntem noi înşine, noi pentru noi.

Dacă sînt ciocan, văd peste tot cuie. Aşa cum Thomas Mann, acest mare, acest foarte mare scriitor german… o, asta a mai fost, scuze. Eu văd peste tot cumpărătorul. Toată lumea este cumpărător, şi Dumneavoastră, şi Dumneavoastră. Şi, desigur, inclusiv Dumneavoastră.
Dă drumul la magnetofon: Eu, nu!
Da’ de unde, numai că Dumneavoastră vă trimiteţi nevasta la cumpărături. Nu-i frumos. Să-ţi pui nevasta să cumpere pînă şi cadoul pentru iubită, spunîndu-i că are gusturi fine. Într-adevăr… şi eu sînt cumpărător, la fel ca toată lumea. Cel care cumpără în ţara asta un cuptor, de la mine îl cumpără. Cel care vorbeşte la un telefon mobil cu mama-i bătrînă şi foarte enervantă, putînd reduce astfel numărul întîlnirilor personale tot mai neplăcute şi tot mai deprimante… deja din antreu mirosul acela de acru… şi întotdeauna-i frig, fiindcă face economii la încălzire… e frig… ei bine, tot mie are a-mi mulţumi, dar să ştergem cu buretele, nu trebuie să-mi mulţumiţi. Aceeaşi situaţie dacă sună fiul, pentru că tocmai acum i-au spus de la spital că micul vlăstar, moştenitorul, garanţia viitorului, va fi băiat. Băiat!!! Şi cum îl botezaţi, băiete? Încă nu ne-am hotărît, tată. Dac-ar fi fost fată, atunci Nina… Poate, Suleiman. Micuţul Suleiman… Iar sînt atacaţi creştinii. De ce nu Feri…
Linişte.
Bec pentru lampă! Tot noi sîntem, mehr Licht!

Aşa cum v-am spus, sînt capitalist.
Dă drumul la magnetofon; se aude zarvă. Parcă li s-ar adresa unor copii:
Linişte. De altfel, fireşte, şi printre Dumneavoastră sînt capitalişti. Nu puţini. Mai mulţi decît ne aşteptam. Dar o să revin la asta… Sînt capitalist fiindcă trebuie să fiu capitalist, trebuie să ajung la un randament din ce în ce mai bun, trebuie să-l satisfac pe investitor. Dar cu toate astea. Dar cu toate astea, în aceeaşi măsură doresc să am grijă de averea cea mai preţioasă a tuturor întreprinzătorilor: lucrătorii şi lucrătoarele.
Îmi consider munca drept o slujbă. Ştiu, nu credeţi nici un cuvînt din ce spun. Cine-i bogat e suspect.

Preţuire de sine şi muncă cinstită, onestă, la urma urmei, despre asta-i vorba întotdeauna.
Dă drumul la magnetofon: şi şomaj cinstit, onest.
Dă cu pumnul în magnetofon; linişte.
Părerea mea e că fără morală şi onestitate nu există afacere legitimă, nu există dezvoltare economică. Etica nu este un lux, nu este o decoraţie, ci baza, parte integrantă a afacerii, deci, o parte a strategiei investiţiilor.
Se uită la magnetofon; linişte. Aprobă din cap.
Investmentstrategie.

Lăcomie.
Linişte.
Lăcomie.
Linişte. Apoi lejer, degajat, de parcă ar fi vorba despre o prelegere:
Lăcomia este cuibul diavolului, un păcat, dar… dar e un păcat ancestral, vechi. Desigur, aceste poveşti de groază sînt toate adevărate, Tyco, Emron, WorldCom, K&H, Banc Post, tender-autostrăzi, redefinirea calităţii strugurilor, despre manageri, despre şefi care lucrează pentru propriul buzunar. Pentru propriul buzunar. Este un delict. Şi o excepţie. Nu sînt comunist, dar mă gîndesc la ceva de genul echitate şi cumpătare.

Simt, am impresia că ne vom crampona de lefurile managerilor. Să nu ne cramponăm. Scuze, dar asta-i o bagatelă. Nu asta-i problema, deşi fără-ndoială că există problema şi există şi asta. Este adevărat, dacă, pînă pe la începutul anilor ’80, leafa medie a unui director general era de vreo patruj’ de ori mai mare decît leafa medie a unui muncitor, în prezent, diferenţa asta e de 300-400 de ori mai mare. Unele teorii susţin că leafa ne este mare pentru că atît valorează munca noastră. Lucrăm cu un factor mare de risc, lucrăm mult şi producem o mare, o foarte mare valoare. N-aş vrea să vă plictisesc cu cifrele. Dar ar fi un lung şir de zerouri… frumos, unele după altele… ca nişte puişori de gîscă. Scuze. Conform altor teorii, acţionarii, adică Dumneavoastră, nu sînt în stare să se revolte împotriva noastră, nu sînt în stare să ne ţină-n frîu, aşa că facem ce vrem. Ahhh, plăcerea socotelilor finale.