A Foreign Affair

supliment literar părut cu sprijinul Ambasadei Regatului Ţărilor de Jos la Bucureşti şi distribuit împreună cu NL nr. 30, noiembrie-decembrie 2009

traducere din neerlandeză de Gh. Nicolaescu

L-am cunoscut pe Arnon Grunberg la lansarea primei sale traduceri în româneşte, Istoria calviţiei mele, semnată de Gheorghe Nicolaescu şi apărută la Editura Humanitas Fiction în toamna anului 2007. Îmi amintesc perfect după-amiaza în care am primit newsletter-ul prin care editura îşi invita cititorii la librăria Cărtureşti, unde urma să se afle autorul însuşi. Pentru un amator de cultură neerlandeză asemenea ocazii, extrem de rare, sînt un bun motiv de entuziasm. Am sunat la editură ca să solicit un interviu şi l-am primit, ceea ce mi-a umplut zilele următoare cu căutări internautice ample, fiindcă Grunberg e un autor extrem de mediatizat şi mai ales un scriitor foarte web-oriented, dar şi pentru că fiecare detaliu pe care-l aflam despre el mă făcea să caut şi altele.

Arnon Grunberg la Herculane, vara 09

A doua întîlnire cu Grunberg a fost în vara anului 2008, la Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun, unde ne-am petrecut una sau două seri vorbind şi mai ales jucînd ping-pong, după ce activităţile şi discuţiile literare se epuizau. Am început de atunci o corespondenţă minimalistă şi prietenoasă. Într-un e-mail pe care mi l-a trimis primăvara trecută, Grunberg m-a anunţat că urma să desfăşoare unul dintre experimentele sale sociale/jurnalistice în staţiunea românească Băile Herculane; avea să lucreze acolo ca maseur timp de aproape două săptămîni. Nu puteam pierde ocazia să-l vizitez. În ce priveşte masajul, m-am mulţumit doar să-l urmăresc lucrînd, fiind singura turistă din ştrandul Şapte Izvoare care ştia că Arnon nu e tocmai maseur; am evitat şi un masaj oferit de „maestrul” local al lui Grunberg, Domnul Mitică, un ins de peste o sută de kile, în mîinile căruia orice trup uman, inclusiv cele ale bătrînilor veniţi la tratament, puţin susceptibile de a fi elastice, se transforma într-o cocă moale.

Era necesar să precizez toate astea pentru că la începutul lunii decembrie a acestui an, scriitorul neerlandez Arnon Grunberg s-a aflat a patra oară în România, la Bucureşti, de data asta la invitaţia revistei Noua literatură şi a Ambasadei Regatului Ţărilor de Jos, cu ocazia traducerii în româneşte a unui reportaj al său, A Foreign Affair, pe care îl citiţi acum ca supliment al revistei.

E prima iniţiativă de acest fel a revistei noastre şi, dacă birocraţia şi probele de tot felul pe care le-am avut de trecut pentru a o face posibilă – aproape tot atîtea cîte a enumerat Vladimir Propp în Morfologia basmului – s-ar îmblînzi, probabil că nu ar fi şi ultima. Evenimentul a reuşit însă să se petreacă şi a avut loc sub forma unei discuţii ample cu participarea autorului şi a cîtorva invitaţi: traducătorul textului, Gheorghe Nicolaescu, editoarea traducerilor în româneşte ale lui Grunberg şi directoarea Humanitas Fiction, Denisa Comănescu, Jaap Faber, asistent de limba neerlandeză la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti, Cezar Paul-Bădescu, scriitor şi jurnalist, Mihaela Michailov, dramaturg şi critic de teatru, Andra Matzal, jurnalist şi traducător, şi Vlad Ioan Tăuşance, scriitor şi jurnalist.

Jaap Faber, Cezar Paul-Bădescu, Arnon Grunberg, Ana Chiriţoiu, Denisa Comănescu

Povestea textului şi a transformării sale într-un eveniment merită rezumată: în luna martie a anului trecut am primit un e-mail de la asistentul lui Grunberg, care mă întreba dacă există vreo posibilitate de publicare în româneşte a unuia dintre reportajele acestuia, A Foreign Affair. I-am răspuns că există şi, cum tocmai o cunoscusem pe Caroline Seebregts, ataşata culturală a Ambasadei Regatului Ţărilor de Jos, prin intermediul traducătorului Jan Mysjkin, am început să căutăm împreună posibilitatea respectivă. Ea s-a arătat sub forma unei subvenţii din partea ambasadei. Autorul era chiar dispus să participe la o întîlnire cu publicul din Bucureşti, ba chiar cumva nerăbdător, judecînd după insistenţa cu care asistentul său mă întreba dacă am găsit o posibilitate de a-l aduce aici. Ţineam la crearea acestei întîlniri pentru că textul mi s-a părut potrivit cu mizele privind literatura participativă la realitatea înconjurătoare pe care mulţi dintre redactorii şi colaboratorii revistei le-au exprimat, în măsuri diferite, cu mai multe ocazii. Grunberg însuşi, ca autor, e o ilustrare a conceptului de scriitor activ pe care l-am pomenit încă din primul editorial al revistei; un scriitor hiperactiv chiar, dacă ar fi să ne luăm după faptul că pînă la 38 de ani a publicat 47 de volume, fie că e vorba despre romane, nuvele, poeme, piese de teatru, eseuri sau corespondenţă.

A Foreign Affair este un reportaj; faptul că e scris de un scriitor şi că pare să pornească de la o temă frivolă – căsătoriile între bărbaţi americani şi femei ucrainence intermediate de agenţii matrimoniale – îl poate face să treacă drept o proză, aşa că tema „Literatură şi experiment social” s-a impus cumva de la sine. În discuţia pe care am organizat-o pe 3 decembrie în clubul Control din Bucureşti s-a vorbit mai ales despre implicaţiile morale şi despre mizele unor astfel de experimente, fiindcă Grunberg nu-şi alege în mod inocent destinaţiile: în afară de vizite în teatre de război precum Irak sau Afganistan, a mai vizitat şi închisoarea americană Guantánamo Bay, gruparea libaneză Hezbollah şi Forţele de Apărare Israeliene, dar a fost şi camerist într-un hotel din Bavaria, chelner într-un tren din Elveţia şi, iată, pretendent la mîna unei mirese ucrainence sau maseur la Herculane. Grunberg insistă să precizeze de fiecare dată cînd are ocazia că în aceste experimente nu e vorba despre activism social, că ele nu sînt întreprinderile unui asistent social, ci ale unui scriitor dornic să trăiască „printre oameni” (căci aşa sună titlul uneia dintre rubricile dintr-un cotidian neerlandez în care autorul îşi scria corespondenţa din deplasări, după o sintagmă prin care Maxim Gorki îl sfătuia pe Isaak Babel cum să scrie). Dar mulţi ar spune că activismul unui scriitor nu trebuie să constea neapărat în implicarea directă şi activă într-o cauză socială, ci mai degrabă în documentarea unei realităţi problematice dintr-un motiv sau altul (iar motivele expuse de Grunberg sînt suficient de variate) şi în expunerea ei pentru cititorii săi. Probabil că Grunberg n-ar fi de acord cu această opinie.

Cezar Paul-Bădescu, Arnon Grunberg, Andra Matzal

„Activismul” lui Grunberg, dacă e să forţăm eticheta, este unul pentru cauza adevărului, pentru expunerea – selectivă, e drept – a realităţii în explorarea căreia a pornit. El îşi face un program din a nu ficţionaliza sau inventa nimic în scrierile sale aşa-zis jurnalistice. Dar întreprinderea sa e, şi ca posibilitate, şi ca intenţionalitate, diferită de aceea a unui jurnalist. O dată pentru că Grunberg îşi finanţează singur expediţiile, iar uneori ele costă mai mult decît suma primită pe articolele pe care le scrie de unde se află, iar rigorile reportajului nu i se impun din redacţie, ci ţin exclusiv de scrisul şi de observaţiile sale. Şi apoi pentru că el nu porneşte de la premisa că va prezenta adevărul obiectiv, ci nuanţele devenite vizibile prin translatarea în alte spaţii; un fel de „antropologie literară”, spunea el la întîlnirea din Control. Pare un hibrid ciudat specia aceasta a articolelor de presă care nu sînt neapărat de opinie, căci Grunberg pleacă la drum cu o miză descriptivă – chiar dacă în textul acesta opiniile pe care le exprimă referitor la relaţiile dintre genuri şi dintre spaţii geografice atît de diferite precum SUA şi Ucraina sînt destul de puternice – dar nu sînt nici de informare sau de investigaţie. Mission statement-ul acestor explorări literare se află undeva între descriere şi etică; deşi autorul spunea că ele pornesc dintr-o curiozitate proprie, nu din ambiţia de a oferi o versiune literară asupra punctelor fierbinţi ale lumii, e imposibil să nu remarci că supratema textelor sale, dată de destinaţia către care se îmbarcă autorul, este deseori politică. Pentru a se disculpa şi mai mult de imaginea de justiţiar, Grunberg a mai precizat şi că aceste confruntări cu spaţii şi cu oameni străini îi hrănesc imaginaţia pentru romanele pe care le scrie. Că sînt o încercare de a-şi explica ce anume fac oamenii atunci cînd spun că trăiesc. O motivaţie într-adevăr antropologică, ca şi metodologia expunerii neîmpodobite ficţional. E o formă de participare la spaţiul public (global) făcută posibilă, mi se pare, de o societate suficient de matură cultural încît să se delecteze cu povestirea unor asemenea lucruri fără să emită pretenţia clasificării pe genuri, specii şi intenţii. Poate că încercările noastre de a explica riguros ce anume sînt aceste texte i s-au părut lui Grunberg revolute şi plicticoase, dar pentru noi ideea în sine de a pune în scenă o discuţie – care a durat mai bine de două ore, s-a desfăşurat într-un club şi a curs în limba engleză – despre asemenea lucruri era o performanţă în sine, dincolo de orice neajunsuri organizatorice. Mai ales că s-au adus în discuţie şi subiecte locale tangente temei, precum teatrul comunitar şi arta implicată derulate de tangaProject şi expuse de Mihaela Michailov şi de David Schwartz, conceptul „deloc literatură” al lui Cezar Paul-Bădescu şi variaţiile între ficţional şi non-ficţional – specii pe care ne-am obişnuit, poate şi din lipsa unei practici autohtone susţinute ale celei din urmă, să le credem într-un război cîştigat din start de ficţiune. Scrisul lui Grunberg, ca şi al altor autori care-şi fac o artă din a trăi „printre oameni”, arată că lucrurile nu stau tocmai aşa.

Foto de Gruia Dragomir

Powered by Ambasada Regatului Ţărilor de Jos, revista Noua literatură şi Veioza Arte

Supliment Arnon Grunberg - A Foreign Affair (pdf)

Un clip-rezumat al întîlnirii din 3 decembrie realizat de Veioza Arte:

“A Foreign Affair” – Arnon Grunberg interview from veioza arte on Vimeo.

Florin Bican, coordonator al proiectului Bookătăria de texte şi imagini: „Ideea «subversivă» a antologiei este să atragă atenţia editorilor de carte pentru copii din România asupra materialului autohton disponibil”

De ce o antologie pentru copii şi de unde interesul tău pentru cărţile pentru copii (fiind tu însuţi autorul unei astfel de cărţi)? Cum arată piaţa de carte pentru copii din România după părerea ta?
Kurt Vonnegut spunea odată că savantul care nu poate explica cea mai sofisticată teorie în aşa fel încît s-o înţeleagă un copil de opt ani este un impostor. Mutatis mutandis, copiii sînt piatra de încercare pentru o carte şi de aceea cărţile care li se adresează m-au interesat întotdeauna. Ca cititor am debutat cu cărţi pentru copii, dar s-au scris mai multe cărţi pentru copii decît aş fi putut citi la vîrsta copilăriei, aşa că în încercarea de a ţine pasul cu literatura pentru copii le citesc şi astăzi, cu acelaşi entuziasm infantil. Ideea unei antologii pentru copii este rodul circumstanţelor. Stela Lie, fondatoarea şi animatoarea Clubului ilustratorilor, mi-a semnalat absenţa unor texte proaspete pe care ea şi ceata ei de ilustratori să le poată aborda grafic. Atunci am apelat la cîţiva scriitori pe care îi cunoşteam, nu neapărat scriitori pentru copii, rugîndu-i să contribuie cu materiale ilustrabile şi să propage mesajul printre scriitorii cunoscuţi eventual doritori să contribuie şi ei. S-au strîns astfel douăzeci de texte pe baza cărora ilustratorii s-au desfăşurat în voie şi antologia s-a închegat de la sine. O antologie este, cred, cadrul ideal pentru a-i invita la lectură pe cei mici şi pe cei mari deopotrivă. Şi cînd spun aceasta, nu pot să nu mă gîndesc la bijuteria meşterită de Iordan Chimet sub titlul Antologia inocenţei. Bookătăria de texte şi imagini care este în primul rînd o formulă de colaborare între autor şi ilustrator, scena unei nunţi, sperăm noi, celeste. Ideea „subversivă” a antologiei este să atragă atenţia editorilor de carte pentru copii din România asupra materialului autohton disponibil. Nu că aş avea ceva împotriva importurilor… Dar trebuie să existe un echilibru între ceea ce se importă şi ceea ce se produce în interior, aşa cum acest echilibru există şi în spaţiile din care se fac importurile. În privinţa creaţiilor autohtone, piaţa de carte pentru copii din România este, paradoxal, mult mai săracă azi decît în urmă cu vreo treizeci de ani şi mai bine. Dar această sărăcie nu indică nici pe departe lipsa unui potenţial. Bookătăria încearcă să semnaleze existenţa acestui potenţial, care, ca orice potenţial, trebuie conştientizat, dezvoltat, manifestat plenar.

Cum ai făcut selecţia autorilor – se regăsesc între ei şi autori consacraţi de titluri pentru copii, dar şi autori pe care-i cunoaştem în cu totul alte ipostaze – cum ai intuit în cazul acestora din urmă disponibilitatea de a scrie literatură pentru copii?
Selecţia autorilor a fost un proces aleator. Cum spuneam, am întrebat în dreapta şi-n stînga, cei întrebaţi au întrebat la rîndul lor în dreapta şi-n stînga, iar cei care au reacţionat pînă la data cînd textele trebuiau predate ilustratorilor sînt cei care se regăsesc în cuprinsul antologiei. Nu sînt doar autori consacraţi, e drept, dar aşa cum fiecare dintre soldaţii lui Napoleon purta în raniţă bastonul de mareşal, în arsenalul fiecărui scriitor se găseşte condeiul unui autor de literatură pentru copii. Aşa că am mizat pe disponibilitatea generală a autorilor de a scrie literatură pentru copii. Mărturisesc însă că au fost cazuri cînd manifestarea acestei disponibilităţi m-a luat prin surprindere – Elena Vlădăreanu, de pildă -, iar dacă nu aş fi fost prevenit, probabil aş fi fost la fel de surprins şi în cazul lui Dan Lungu. Dar aceste surprize sînt mai degrabă nişte confirmări.

De ce ai ţinut să lucrezi cu o întreagă echipa de ilustratori şi nu doar cu unul singur, cum se obişnuieşte? Ilustraţiile au în această carte o importanţă egală cu cea a textelor?
Am lucrat cu ilustratori diferiţi pentru că şi textele aparţin unor autori diferiţi. Ilustratorii erau deja constituiţi ca „echipă” în cadrul Clubului ilustratorilor şi percepuţi ca atare în cadrul unor expoziţii, tîrguri de carte etc. Oricum, chiar dacă în cazul lor s-a coagulat o identitate de grup, ilustratorii sînt o echipă ai cărei membri au personalităţi şi stiluri foarte diferite, clar vizibile în extraordinara varietate grafic-cromatică cu care se pliază pe texte. Dar au în comun plăcerea de a ilustra, profesionalismul cu care o fac şi, după cîte am putut observa, o reverenţioasă aplecare asupra textului. În consecinţă, ilustraţiile au în această carte o importanţă egală cu cea a textelor – ilustraţia şi textul se iluminează, se continuă şi se evocă reciproc. În Bookătărie…, totuşi, echipele participante nu sînt cea a ilustratorilor şi cea a autorilor, ci echipajele mixte autor – ilustrator. Sper ca pe viitor aceste echipaje să dobîndescă o identitate dinamică, aşa cum s-a întîmplat cu ocazia Bookătăriei… „dublului” Grette Tartler – Cristiana Radu, care deja au publicat împreună două cărţi la Editura Paralela 45. Un proverb englezesc spune că prea mulţi bucătari implicaţi într-un proiect gastronomic colectiv strică ciorba. Eu cred că în laboratorul antologiei noastre participarea mai multor bookătari are un efect mai degrabă pozitiv. Aşa că vă invităm la masă…

Stela Lie, coordonatoarea Clubului Ilustratorilor: „Apreciez altfel de ilustratii, cele care spun ce nu a apucat autorul să spună, sau ce ar fi desenat dacă putea”

Cum a apărut iniţiativa acestei colaborări între Clubul Ilustratorilor şi cei 20 de scriitori strînşi de Florin Bican pentru antologia Bookătăria de texte şi imagini?
Ca un lanţ al slăbiciunilor, care a fost de fapt al tăriei „micilor producători de artă”. Herbert Grünwald, care este jurnalist şi posesorul celei mai impresionante colecţii de carte românească pentru copii, mi l-a prezentat într-o seară pe Florin Bican. Ştiam cîte ceva despre el, aşa că subiectul a fost cartea pentru copii şi trista figură pe care o fac editurile româneşti în acest domeniu. Ne-am plîns, am enumerat excepţiile şi cumva am început să „construim” un proiect. Florin a venit cu titlul (sperăm să lansăm cartea la un Bookfest).

Ce observaţii sau obiecţii aduceţi pieţei de carte pentru copii din România – nu doar din perspectiva ilustratorului de carte, ci şi, eventual, a cititorului?
Nu înţeleg de ce piaţa a sărăcit deodată dupa Revoluţie, nu cred să nu mai fie nevoie de cărţi pentru copii (şi mici, dar şi… mari). Îmi vine să cred că noii editori nu sînt profesionişti şi nu văd cum arată segmentul acesta în străinătate (în librării), sau nu vor să investească în cărţi care nu aduc profit imediat. Cartea pentru copii e scumpă dacă e făcută bine. Însa dacă-ţi cultivi un public pentru ea, cu răbdare, pînă la urmă faci şi profit, cred.

Mi se pare important ca colaborarea dintre scriitori şi ilustratori e avută în vedere încă din titlu – ideea a fost ca în volum cele două elemente, textul şi imaginea, să joace un rol la fel de important?
Da, mai ales că iniţiativa a fost a noastră, noi am „invitat la dans” scriitorii. Aspectul de laborator, de bucătărie, permite prezenţe atît de diferite, atît de multe ingrediente…

La Bookătărie… au colaborat 20 de ilustratori şi 20 de autori, probabil e un caz unic de colaborare „one on one” între scriitori şi artişti vizuali. Cum au decurs concret, „pe text”/„pe imagine” aceste colaborări? Cum şi-au ales artiştii textele pe care voiau să le ilustreze?
Timpul nu e niciodată destul, aşa că eu am fost un fel de dispecer. Am primit textele şi le-am trimis ilustratorilor aşa cum am crezut eu, am găsit sau am intuit afinităţi. Uneori am ţinut cont şi de alţi factori (cine e ocupat, cine are slujbă etc).

Au existat şi cazuri în care vreun artist astfel desemnat a refuzat un text sau în care a discutat cu scriitorul al cărui text îl ilustra pentru sugestii, lămuriri sau observaţii?
Din păcate nu am avut timp, nici unii, nici alţii. Dar nici exerciţiul necesar, a fost doar un început, acum am şti să facem mai bine.

A existat un feedback al scriitorilor cu privire la ilustraţiile textelor lor?
La a doua lansare (Cărtureşti, Institutul Francez), Doina Ruşti a recomandat publicului să se uite bine la ilustraţie pentru că e chiar mai frumoasă decît textul ei!

Ideea ilustraţiilor, aşa cum aţi discutat-o, presupun, în plen, a fost să însoţească îndeaproape textul sau mai degrabă să spună o poveste alternativă?
Ar trebui să fie secret, dar nu am discutat nimic în plen. Foştii mei studenţi ştiu că apreciez altfel de ilustraţii, cele care spun ce nu a apucat autorul să spună, sau ce ar fi desenat dacă putea. Acum sînt artişti şi ştiu că e important să sugereze, nu să repovestească textul, şi că trebuie să se exprime şi pe ei înşişi.

Prin această colaborare, proiectul îşi propune şi să demonstreze ceva în legătură cu situaţia ilustraţiei de carte din România şi cu situaţia pieţei de carte pentru copii? Aveţi şi proiecte viitoare în legatură cu (vreuna dintre) aceste teme?
Noi sperăm, deşi tirajul este aproape confidenţial, ca editurile să observe că au material din care să facă alte 20 de cărţi pentru copii. Sau măcar să-şi aleagă dintre noi viitorii colaboratori, atît ilustratori, cît şi scriitori. Desigur că am putea realiza în fiecare an o astfel de mostră, de noi „preparate” dar pentru asta e nevoie de bani. De data asta a fost un om de afaceri care a suportat costurile tiparului. O întîmplare fericită…

Cum a început Clubul Ilustratorilor şi căror nevoi răspunde apariţia unui astfel de grup în artele vizuale româneşti?
Am început cu absolvenţii din 2003, ne-a plăcut să rămînem împreună cumva. Iar eu am crezut că ar trebui să le oferim studenţilor un fel de sprijin şi după absolvire, măcar la nivel de sfaturi. Fiind toţi absolvenţi de Grafică, ar fi trebuit să poată trăi din ilustraţie de carte, eu umblasem deja prin străinătate, văzusem librăriile germane, de exemplu. O altă inspiraţie a venit dinspre workshopurile cu cei doi ilustratori germani organizate de către Centru de Carte Germană. O cunoşteam pe directoarea acestuia, Ioana Grünwald, încă din 1996 cînd am făcut împreună o expoziţie de ilustraţie la Goethe Institut (pe lîngă ilustratori consacraţi înainte de 1989, eu am adus atunci studenţi, spre scandalizarea unora… de exemplu Roman Tolici sau Dragoş Trăistaru). Dat fiind că editurile nu-i bagă în seamă pe ilustratorii români am simţit nevoia să strîngem rîndurile. Nu sîntem decît un grup de artişti care iubesc literatura, imaginile care povestesc, şi care uneori sînt şi ilustratori…

Mai aveţi şi alte iniţiative sau planuri de viitor în legătură cu cartea pentru copii? Sau ce alte domenii (beletristice sau nu) vă gîndiţi să mai abordaţi pe viitor?
Deocamdată lansăm pe 15 decembrie un calendar făcut împreună cu art-directori din advertising. Şi în publicitate e nevoie de ilustraţie şi am acceptat invitaţia agenţiei Headvertising de a face un „dans”, cîte un ilustrator şi un art-director pentru acest calendar. Am putea continua seria de cărţi de autor (un fel de ediţii) Colecţia Pisicii, dar din păcate e nevoie de finanţare pentru asta…

Întrezăriţi şi alte posibilităţi similare de colaborare – fie pentru acelaşi gen de cărţi, fie pentru cărţi de alt fel, pentru un alt public, eventual pentru periodizarea acestei colaborări explicite şi asumate între Clubul Ilustratorilor şi un grup de scriitori?
Deocamdată nu, ar fi ideal dacă o editură şi-ar asuma acest tip de carte transformînd-o în apariţie anuală, ar fi un bun instrument de lucru pentru orice editor din ţară sau străinătate. Dar şi noi am putea face mai departe cărţi de autor în tiraj mic, printate digital. Toate muzeele de artă din Europa vînd cărţi din astea, un soi de „Editionen”, în bookshopurile lor. Să vedem…

De ce să învăluim copiii în ceea ce credem noi că trebuie să fie copilăria?

Cosmin Manolache

La Bookătărie… am lucrat aşa cum familionul era convocat să facă murături, bulioane, magiun sau săpun. Fiecare executa conştiincios cîte-o operaţiune foarte bine stabilită, însă fără a şti ce face şi ce drege celălalt. Florin (Bican) a dat un semnal şi, obişnuit să dau răspunsuri prompte, ca la armată, am trimis degrabă o poveste. Reacţia a fost la fel de rapidă. Textul nostru nu era tocmai potrivit. Şi am înţeles, chiar fără justificarea refuzului, de ce nu era în regulă. Uzasem de-un soi de suprarealism pe care altfel nu l-aş ascunde întru totul copiilor, cu atît mai mult cu cît Bookătăria… nu trebuia să fie o carte neapărat pentru copii – aşa s-a şi dovedit în final. Trebuia, aşadar, să mă repliez, să-mi reconsider privirea asupra copilăriei. De la Călin (Torsan) ştiu că fata lui, Petra, îl ascultă citindu-i atît din cărţile ei de copil, cît şi din cărţile lui, de adult. Şi asta mi se pare o bună măsură. De ce să învăluim copiii în ceea ce credem noi că trebuie să fie copilăria? Poate că piticii nu le sînt îndeajuns, michimauşii, donalzii şi tot felul de alte vietăţi de cîrpă sau de plastic. Cînd îi vezi pe-ăştia mici punîndu-şi mîinile pe obiectele adulţilor şi interpretînd roluri, dar mai ales scăpîndu-le nişte cuvinte care nouă, celor mari, ne spun mai mult adevăr decît cel pe care-l acredităm zilnic şi pe care-l lăsăm să ne copleşească fără a avea de fapt vreo legătură cu adevărul, înţelegi că părinţii se află de multe ori pe piste false. Că-şi doresc atît de mult să se copilărească, dar cu rezultate lamentabile într-o proporţie covîrşitoare. Cînd eram mic voiam să fiu ca oamenii mari şi cred că mulţi copii vor asta. Textul meu e de fapt un fragment, o amintire, dintr-o carte pe care sper s-o public anul viitor, o carte care nu are treabă cu copilăria, deşi se poate spune şi că această legătură există întrucîtva. Ilustraţia poveştii mele, pentru că în cazul Bookătăriei s-a pus problema cuplului text-imagine, cred că a surprins foarte bine cheia, ideea: o bomboană (titlul) şi o păpuşă, a cărei prezenţă se justifică prin uzul estetic defectuos al adulţilor. Privirea ilustratorului, prin urmare, atentă, bună, calificată – aş zice. O experienţă, fără să mă fi întîlnit ori să fi discutat cu ilustratoarea (Raluca Ilie). În fine, întîmplarea asta cu texte şi imagini mi s-ar părea interesantă de-acum încolo dacă va fi posibilă o provocare pe care ilustratorii să le-o facă povestitorilor. De ce să nu dăm întîietate şi imaginii? Să vedem atunci dacă sîntem în stare de ceva. Poate că nu vom avea probleme, dar nu m-aş încumeta să decretez Bookătăria o reţetă. Se poate face în multe feluri – cred.

Ştiam ce să nu fac cu textul meu: să nu-l îngreunez cu diminutive şi cu imagini nefireşti, edulcorante

Călin Torsan

Nu mi-am dat niciodată prea bine seama ceea ce poate să însemne literatură pentru copii. Am nişte prieteni, actori la Ţăndărică, iar ăştia, dintr-un anume soi de complex cauzat de faptul că arta lor se exprimă exclusiv vîrstelor mici, fac din spectacole o mîzgă plină de metafore şi de simboluri, numai pentru a dovedi părinţilor aflaţi în sală că şi ei sînt capabili de lucruri mari. Aşa că, firesc, ajung să funcţioneze într-o criză paradoxală.

Cînd am acceptat invitaţia Bookătăriei ştiam mai degrabă ce să nu fac cu textul meu: să nu-l îngreunez cu diminutive şi cu imagini nefireşti, edulcorante. Să nu torn în el, ca în crema unei prăjituri, toate dulcegăriile cu care adulţii îi gratulează pe cei mici. Să nu-i pun funde şi să nu inventez prinţese şi prinţi de care m-am săturat pînă peste cap.

Am profitat de faptul că un cunoscut mi-a povestit întîmplarea extraordinară cu copilul de la munte, care strînge fructe de pădure pentru a-şi putea cumpăra Fanta. Şi-am pus-o în pagină.

Nu ştiu ce poate naşte un asemenea demers. O asemenea carte. În lumea publicaţiilor pentru copii, una bîntuită de oameni mari şi neinspiraţi. Gîndind economic. Spun asta ca tată, ca unul care cumpără tot balastul ăsta de reviste ce au invadat tarabele: Shrek, Hanna Montana, Totally Spice, Princess. Absolut toate însoţite de gadgeturi ieftine, penibile, manufacturate în China. Totul se gîndeşte în bani, iar comerţul cu carte pentru copii este unul la fel de rapace, speculînd barbar sentimentalismul părinţilor lipsiţi mereu de timp.

Bookătăria de texte şi imagini va rămîne ceea ce era de intuit că va ajunge: o furtună într-un pahar cu apă. Ba nu, cu Fanta!

Ilustraţiile înseamnă o voce suplimentară plasată între cuvinte, tăceri, pagini

Marie Chartres

În timp ce scriam Bleu de rose nu mă gîndeam neapărat la destinatarii ei, adică la adolescenţi. Ceea ce a dat naştere acestei scriituri particulare a fost vîrsta naratoarei, Rose, care are cincisprezece ani. Apoi, totul a venit natural. Vocea personajului, stilul cărţii şi celelalte caracteristici ale poveştii.

N-am trimis manuscrisul decît unei edituri (dintre cele 350 cîte numără Franţa), L’école des Loisirs, pentru că le admiram munca. Editura există de vreo 50 de ani şi are o politică editorială adevărată, ceea ce înseamnă că acordă atenţie şi literaturii pentru adolescenţi, aşa cum se întîmplă şi cu literatura destinată „adulţilor”.

Am crescut cu cărţile acestei edituri, apoi am continuat să le citesc titlurile şi-n adolescenţă, şi la maturitate.

Dintr-un punct de vedere mai larg, e o onoare să fiu citită într-o limbă străină, în această împrejurare, fiind vorba despre română. Te confrunţi cu o altă piaţă, cu alte obişnuinţe de lectură, de scriere, de publicare, de difuzare.

Foarte important după mine e să-i transmiţi cititorului textul tău, bogăţia lui şi, uneori, diferenţa pe care o aduce cu sine.

Ilustraţiile înseamnă o voce suplimentară plasată între cuvinte, tăceri, pagini. E un alt fel de a spune o poveste şi e unul la fel de important. De asemenea, e un alt fel de a exista, proiectul devine dublu, multiplu în acest caz. A face parte dintr-o asemenea antologie înseamnă să adaugi o voce, să o amesteci cu altele şi să le arăţi cititorului apoi publicului, să-i confirmi că acolo se află texte, desene, poezie la-ndemîna copiilor, adolescenţilor şi oamenilor mari pentru a înţelege mai bine viaţa.

Traducere din franceză: Ana Maria Sandu

Un proiect mişto

Ana Maria Sandu

Cred că mai e puţin şi se face un an de cînd Florin Bican a trimis un e-mail în care propunea unor oameni să scrie nişte texte pentru Bookătăria de texte&imagini. Ideea era simplă: dacă editurile importă în proporţie foarte mare cărţi pentru copii gata făcute (adică scrise şi desenate), ar fi timpul să arătăm că şi pe-aici ar fi material destul de folosit. Despre Clubul Ilustratorilor şi despre Stela Lie mai auzisem. Oamenii ăştia tineri voiau de la scriitori poveşti pe care ei să le deseneze. Nimic mai frumos, în fond. Artă pentru artă. Un schimb cît se poate de avantajos.

Înainte de-a mă apuca de cartea nouă, începusem tot felul de texte. Pe unele le abandonasem după cîteva pagini, la altele scrisesem mai mult. Samir, personajul pe care l-am ales pentru ilustratori, rămăsese la stadiul de cîteva rînduri. L-am căutat în computer, l-am găsit şi mă bucur că am putut să-l fac să ajungă la marea lui. Era frig cînd l-am scris, dar parcă tot povestind despre vară şi despre mare, s-a făcut mai repede cald.

Am mizat de două ori pe proiectul ăsta. Am tradus şi un fragment din Bleu de rose al Mariei Chartres, un roman pentru adolescenţi apărut în Franţa anul acesta. Mi s-a părut că atmosfera lui s-ar potrivi.

În vară a existat prima concretizare a proiectului. O expoziţie la Clubul Ilustratorilor, unde ei au expus desene, iar noi le-am privit, am luat cartoline şi am răsfoit pe repede înainte cele trei sau patru exemplare cîte putuseră să tipărescă din bani proprii. Dar erau şi ele „piese de muzeu”. Aşa că m-am întors acasă de la vernisaj doar cu bucuria că văzusesem nişte ilustraţii foarte frumoase şi foarte diferite între ele.

Happy-endul a venit la Gaudeamus, cînd Bookătăria de texte&imagini era o carte adevărată pe care am putut s-o iau acasă. Am răsfoit-o de nenumărate ori. E de-a dreptul emoţionant să vezi atîtea poveşti în culori şi cuvinte laolaltă. Mi-au mai rămas puţine texte de citit, din cele 20 cîte sînt în carte. M-am amorezat de şoseţica cu dungi, de Ayako, de fetiţa năzuroasă care descoperă figurile de stil, de Luc şi ţara lui de portocală, de arici, pisici, peşti şi alte animăluţe vorbitoare şi năzdrăvane.

Sînt texte foarte diferite şi multe stiluri de ilustraţie. Am cunoscut-o şi pe Alina Munteanu, care a făcut desenele pentru Samir şi marea. A venit puţin la lansare, n-a stat mult. O aştepta un viitor cititor al Bookătăriei, de doar o lună, acasă.

Sînt mulţi oameni care s-au implicat în proiectul acesta. Mă gîndesc la Dinu Dumbrăvician, apoi la sponsorul care a dat banii ca antologia să poată fi tipărită. E suficient s-o deschizi şi simţi că peste toate lumile de-acolo pluteşte bucuria unor ilustratori care au dat o viaţă minunată personajelor din cuvinte.

Editorii n-au cum să rămînă insensibili. Cu un asemenea precedent editorial, este obligatoriu să fie gasite resursele pentru a transforma Bookătăria de texte&imagini într-un eveniment anual de prestigiu.

Dialoguri veridice şi întîmplări bizare

Elena Vlădăreanu

La început, au fost nişte personaje. Le tot plimbam prin cap de ceva timp, le şi visam, erau mai degrabă nişte personaje rupte din filmele horror decît nişte personaje drăguţe, aşa cum credem că ar trebui să fie cele din literatura pentru copii. Am început să scriu la nimereală, ca exerciţiu. Încet-încet, lucrurile au început să se lege. Pînă acum am vreo 80 de pagini, mai am de scris două capitole, cît să leg toate nebuniile de-acolo. M-a distrat teribil, dar m-a şi chinuit. După fiecare pauză mai mare – cum sînt acum, cînd nu am mai scris un rînd de cîteva luni – trebuie, practic, s-o iau de la capăt. Nu mă mulţumesc doar cu recititul, ci mai şi schimb pe ici, pe colo. M-a interesat în primul rînd să am dialoguri veridice şi întîmplări bizare, să am schimbări de situaţie şi o anumită tristeţe în jurul personajelor şi al acţiunilor care, la prima lectură, te-ar putea indigna; o tristeţe care, pînă la final, să te ajute să înţelegi. Deocamdată e prea devreme să-mi fac vreo speranţă. Sigur că mi-ar plăcea să apară. După ce am citit un fragment din fragmentul publicat în Bookătărie, o doamnă a cumpărat antologia şi mi-a spus că vrea neapărat s-o anunţ cînd apare, cînd e lansarea, de unde poate cumpăra cartea. Cartea întreagă, adică, pentru că îi plăcuse acel fragment de 20 de rînduri pe care îl citisem. Vă daţi seama ce bucurie pe capul meu! Aştept acum mica vacanţă de Crăciun ca să mă reapuc de scris. Poate între timp editorii români vor căpăta un strop de încredere şi în literatura autohtonă pentru copii. Oricum, toată recunoştinţa mea celor care au făcut ca Bookătăria să fie pe piaţă.

Marţisara, un personaj cîrpit dintr-o mie de simboluri mediteraneene

Doina Ruşti

Din cînd în cînd scriu şi cîte-un basm, ca să mă bucur de confortul copilăriei, aşa cum unii se bucură rememorîndu-şi faptele acelui timp. Dar cu Bookătăria s-a întîmplat cu totul altfel. Era în preajma Mărţişorului şi mintea mi-era plină de o serie de istorii despre Marţisara, un personaj cîrpit dintr-o mie de simboluri mediteraneene. A sunat telefonul şi-n timp ce vorbeam mi-am dat seama că trecuse de prînz, iar în geam pîlpîia o lumină de februarie. Şi-am simţit nevoia să intru sub mantaua acelui timp şi să scriu ceva special pentru Florin Bican. El m-a rugat să-i dau o poveste pentru un catalog, o pagină, nu mai mult. Avea o voce frumoasă, de amiază de februarie. Aşa că i-am scris un mărţişor. Iar cînd am văzut ilustraţia Amaliei Dulhan, am ştiut imediat că personajul ei nu semăna nici cu mine şi nici cu Marţisara mea, ci cu Florin Bican, aşa cum fusese el în după-amiaza albă. De-aici încolo cred că trebuie să-l întrebaţi pe el.

Cu un început aşa bun, e mai uşor să mergi mai departe

Ioana Nicolaie

Am început să scriu pentru copii acum şase ani – Aventurile lui Arik a apărut în 2008 la Corint Junior -, într-un moment în care genul colapsase la noi. După revoluţie, aproape că n-au mai apărut cărţi pentru copii semnate de scriitori români. (Singura care îmi vine acum în minte e Darul lui Moş Crăciun de T.O. Bobe.) Motivele sînt numeroase, de la cele pur economice pînă la cele de sociologie culturală: Editura Ion Creangă, după cîţiva ani de agonie, îşi dăduse obştescul sfîrşit, editurile care începeau să domine piaţa nu erau interesate de cartea pentru copii, bibliotecile nu mai aveau fonduri de achiziţie, lipsa de prestigiu a genului nu era motivantă pentru scriitori ş. a. În plus, concurenţa traducerilor a fost atît de puternică încît multe edituri n-au mai publicat literatură originală. Acum trei sau patru ani, USR a renunţat şi la singurul premiu care recompensa cartea pentru copii. În atare condiţii, genul murea încet şi sigur. Avînd un băieţel de doi ani, descopeream uimită că, deşi librăriile străluceau de oferte, practic nu aveam ce să-i cumpăr. Am început, deci, să scriu pentru copii. Am migălit o jucărie care mi-a luat timp, dar care m-a ajutat să evadez în gratuit, în vers rimat şi ritmat, în poveste. Ilustraţia – semnată de Mihail Marian – a dat formă de desen animat lumii din mintea mea, aşezînd-o cuminte pe pagini. Apoi au urmat copiii şi, tot copii, deşi mai mari, părinţii. Am primit de la ei multe mesaje. În presa literară însă am avut doar o cronică.

Bookataria de imagini este altceva. Începusem să scriu Arik şi mercenarii – volum deja în lucru la Corint Junior – şi n-a fost greu să decupez un prim fragment din noua carte. Iniţiativa unor artişti de a se grupa sub umbrela cuvîntului ilustratori mi s-a părut absolut lăudabilă. Chiar e nevoie de ei, de artă în ilustraţie. Obiectul, da, este remarcabil estetic. I-l datorăm şi lui Florin Bican. El, trimiţînd zeci de mesaje şi creînd legăturile, a arătat că se poate. Partea mea de carte, inocent-jucăuş-albastră, îi aparţine şi Ralucăi Ilie. Cu un început aşa bun, e mai uşor să mergi mai departe.

O mică poveste în coadă de peşte

Simona Popescu

Nu ştiu dacă am scris un text pentru copii. Am vrut doar să scriu o mică poveste în coadă de peşte avînd în centru un personaj al poeziei mele: hipocampusul. Cei care m-au citit ştiu ce reprezintă el pentru mine. Cînd folosesc expresia „coadă de peşte” mă refer la coada acestui peşte atipic care este căluţul de mare. Am încercat să adun pe cîteva pagini – şi într-o poveste de jucărie – mai multe dintre temele mele, inclusiv aceea a memoriei. Există în creierul nostru o zonă a memoriei care se numeşte, nu întîmplător, hipocamp.

P.S. Dacă nu ar fi insistat Florin Bican, nu aş fi scris niciodată acest text. Îi sînt recunoscătoare.

O etichetă pe care n-o merit

T.O. Bobe

Fiindcă mai scrisesem o carte pentru copii, fiindcă singurul meu roman e scris din perspectiva unui copil, nu am fost foarte încîntat cînd am primit invitaţia de a scrie din nou pentru copii. Simţisem şi pînă atunci că mi se atribuie, în buna tradiţie românească, o etichetă pe care n-o merit. Dacă pînă la urmă am acceptat, a fost fiindcă mi s-a dat de înţeles că există ilustratori cărora le lipseşte materia primă pentru a-şi demonstra abilităţile, pentru a demonstra că numai orbirea editorilor face ca piaţa de carte pentru copii să fie sufocată de importuri. Am încercat, aşadar, să scriu un text care să ofere ilustratorului cît mai multe elemente vizuale de care să se agaţe. Strict literar vorbind, am optat din comoditate pentru motivul căutării din basme, dar pentru că ştiam că oricum o să depăşesc spaţiul care mi se atribuise, am renunţat la obstacolele ivite în calea protagonistului şi care în orice poveste constituie nuclee de conflict. În călătoria ei, Şoseţica nu face altceva decît să colecteze sidekickerii care o vor ajuta să soluţioneze problema finală. Şi, pentru că tot i-am spus numele, recunosc că mi-a luat cîteva zile pînă să găsesc o soluţie ca să evit locul comun al atotprezenţelor zoo din cărţile pentru copii, dar şi ca să dau poveştii un oarecare tîlc educativ, astfel încît părinţii care ar citi-o să fie satisfăcuţi. Am scris-o efectiv în trei zile, răstimp în care m-am distrat moderat, iar acum, la recitire, am cîteva motive de nemulţumire, inclusiv o neconcordanţă a timpurilor verbale, scăpată cînd am făcut corectura.

Privind volumul în ansamblu, aşa cum spuneţi, „în cadrul mai larg al pieţei de carte pentru copii”, pot spune că e un eşec, dar din fericire, avînd în vedere tirajul, unul discret. N-am citit pînă acum toate textele, însă la o simplă răsfoire am constatat că nu multe dintre ele pot fi bănuite că ar stîrni încîntarea copiilor; poate doar dacă luăm în calcul vîrsta maximă de 18 ani şi exclusiv elevii liceelor de filologie. Coperta, deşi elegantă, e orice altceva numai copertă de carte pentru copii nu. Titlul reuşeşte să fie deopotrivă plat şi preţios – ce copil s-ar repezi să citească o carte care se numeşte aşa? Corectă, soluţia grafică pentru delimitarea capitolelor fiecărui autor mi se pare nefericită, fiindcă eticheta ca de caiet aminteşte de şcoală, de temele pentru acasă, aşadar poate stîrni inconştient o reacţie de respingere. Din cîte am putut să-mi dau seama, nu există nici măcar un capitol unde ilustraţiile să însoţească textul şi să nareze împreună cu el, identificînd punctele nodale ale poveştii. În cele mai multe cazuri, găsesc remarcabil de deprimant deficitul de imaginaţie interpretativă al ilustratorilor – o mulţime de personaje statice se expun ca la pozar în Cişmigiu. Altfel, dimensiunea corpului de literă e variabilă, dar nu ia în seamă cîtuşi de puţin grupa de vîrstă căreia i se adresează textul; lumina paginii e variabilă şi ea şi pe alocuri aproape absentă; unele texte în proză sînt aliniate, n-am înţeles de ce şi după ce criterii, numai la stînga; unele texte sînt scrise cu alb pe culoare, ceea ce le face greu de citit. Dar hîrtia e bună, groasă, luceşte frumos sub bec. Însă aş fi nedrept dacă n-aş spune că mi-a plăcut foarte mult cum arată capitolele ale căror texte sînt semnate de Grete Tartler şi de Mircea Cărtărescu. Şi vignetele. Serios.

În ce priveşte conţinutul cărţii, era inevitabil ca textele să fie inegale; există însă o abundenţă destul de supărătoare de diminutivizări, infantilizări şi fantazări uneori forţate şi mai puţine texte realiste, cumva oneste cu copiii, de care cred că ar fi nevoie, şi la fel de puţine texte cu umor. Pentru comparaţie, săptămînile trecute profesorul de neerlandeză ne-a adus la şcoală, studenţilor de anul I, o carte pentru copii scrisă de un foarte cunoscut autor belgian de literatură pentru copii, Guus Kuijer; subiectul cărţii, rezumat cu umor de profesor, era deopotrivă complex şi extrem de realist. Atît de realist încît o parte dintre colegii mei s-au revoltat la gîndul că copii de şapte-opt-zece ani ar fi expuşi la asemenea lecturi: eroina cărţii, Polleke, o fetiţă în vîrstă de zece ani, se îndrăgosteşte de un băiat marocan (relaţia cu minoritatea marocană e una dintre problemele societăţii neerlandeze) şi are o prietenă foarte frumoasă pe care se întreabă dacă nu cumva o iubeşte prea mult; se întreabă chiar dacă nu cumva e lesbiană; prietena sa nu este, la rîndul ei, fructul iubirii unui cuplu heterosexual, ci al unui ovul fecundat in vitro cu sperma (da, cuvîntul „spermă” apare în carte) unui bărbat homosexual cu care, dacă-mi amintesc bine, mama fetiţei avusese mai demult o relaţie pasageră. Subiectul se complică destul de mult pe parcurs, fără însă să capete valenţe telenovelistice, aşa cum am întîlnit într-o carte pentru copii care se voia la fel de complexă, Prințesa Transilvaniei, de Iulia Guțu Jilinski, Editura Medialux, ci pur şi simplu încercînd să atingă, într-un limbaj cît mai accesibil copiilor (şi studenţilor străini) problemele cu care se confruntă lumea în care aceştia trăiesc. Nu e neapărat o reţetă de urmat, dar mă întreb dacă vreunul dintre puţinii autori români de literatură pentru copii s-ar gîndi să abandoneze filonul fantezist uneori supărător de gratuit ca să spună lucruri similare într-o carte a sa. Şi mă mai întreb dacă un student străin ar putea studia limba română cu la fel de mult spor cum am făcut-o noi după cartea lui Guus Kijker folosindu-se de acest volum. Pe scurt, o iniţiativă editorială importantă, care sperăm să continue – eventual prin asumarea de către o editură – şi să se perfecţioneze. (A.C.)

Bookătăria de texte & imagini, Stela Lie, Florin Bican (coord.), Faber Studio, 2009

Texte de: Simona Popescu, Cosmin Manolache, Călin Mihăilescu, Florin Bican, Doina Ruşti, T.O.Bobe, Călin Torsan, Grete Tartler, Alina Darian, Mircea Cărtărescu, Ana Maria Sandu, Dan Lungu, Vasile Ernu, Ada Milea, Ioana Nicolae, Florica Bud, Victoria Pătraşcu, Marie Chartres, Jan Cornelius, Elena Vladareanu.

Ilustratori: Mihaela Paraschivu, Ioana Ursa, Oana Ispir, Raluca Ilie, Sebastian Opriţă, Silvia Olteanu, Alexandra Rădulescu, Amalia Dulhan, Anca Popescu, Cristiana Radu, Doina Butuşina, Stela Lie, Veronica Neacsu, Agnes Keszeg, Adriana Gheorghe, Adriana Horga, Doina Roman, Alina Munteanu, Marga Udrescu.

Dan Lungu

În a doua jumătate a lunii noiembrie, Dan Lungu s-a aflat în Bucureşti pentru a citi, alături de Ana Maria Sandu, la Clubul Ţăranului, în cadrul proiectului „Povestitorii de la Şosea”, o iniţiativă excelentă a Muzeului Ţăranului Român. La lectură n-am ajuns, dar am profitat de prezenţa sa în oraş ca să-l invităm pe Dan Lungu la o discuţie în seara următoare, în subsolul din ce în ce mai frecventat al Librăriei Cărtureşti. Aveam pregătite multe întrebări, cele mai multe inspirate de romanul Sînt o babă comunistă!, dar şi cîteva legate de popularitatea crescîndă a autorului, de pregătirea sa sociologică, de istoria grupului literar ieşean „Club 8” şi de relaţia cu Editura Polirom – o instituţie de care numele lui Dan Lungu este legat prin şapte titluri al căror succes a rezonat nu doar în presa culturală românească, ci şi în presa din cele zece limbi în care sînt traduse ele. Este o performanţă la care puţin autori români pot spera şi pe care Dan Lungu a explicat-o pe-ndelete în cele două ore cît am stat de vorbă sub Cărtureşti, aşa cum a explicat şi alte lucruri, lipsit de emfază şi mai degrabă cu o răbdare care îi probează ocupaţia pedagogică. Ar mai fi fost multe altele de întrebat, fiindcă e imposibil să treci mulţumitor prin temele, preocupările, istoriile şi opiniile lui Dan Lungu în doar două ore de discuţii, dar cu siguranţă că dialogul va avea ocazia să continue. (A.C.)

Am reuşit să cuceresc un statut cu o anumită imponderabilitate la fluctuaţiile pieţei

Ana Chiriţoiu: Aş vrea să vă întreb cum se vede piaţa culturală autohtonă şi mai ales cum se văd defectele ei din perspectiva unuia dintre cei mai de succes scriitori din România – un scriitor cu numeroase traduceri în străinătate şi cu ecouri critice foarte bune.

Dan Lungu: Eu sînt într-o situaţie dificilă, fiindcă îmi vine să spun o frază din perspectiva scriitorului şi una dintr-a sociologului. Ca scriitor, aş spune că în momentul de faţă nu-mi pot da seama de defectele pieţei culturale româneşti…

A.C.: … pentru că nu le resimţiţi.

D.L.: Pentru că nu le resimt. Cred că am reuşit să cuceresc un statut cu o anumită imponderabilitate la fluctuaţiile pieţei. Dacă scriu o carte nu-mi pun, de pildă, problema unde o public sau în ce condiţii, ştiu că o pot scoate în condiţii foarte bune, şi grafice, şi financiare – bune pentru piaţa de carte din România, nu înseamnă neapărat că sînt mulţumit de ele. La fel, nu-mi pun problema că manuscrisul meu nu ajunge în faţa unui editor străin. Dacă el alege sau nu s-o publice, asta e o altă chestiune, nu ţine de un statut deja cucerit. Să nu ne imaginăm că dacă un editor străin ţi-a publicat două cărţi, pe a treia ţi-o scoate cu ochii închişi. Cu fiecare carte o iei de la capăt. Fireşte că ai un statut privilegiat – de pildă, că manuscrisul tău e citit înaintea altora, care poate nu vor fi citite niciodată, şi e un mare avantaj să ştii că manuscrisul tău va fi citit în următoarea lună de un editor. Aşa că singurele probleme pe care le am ca scriitor sînt problemele cu propriile mele obsesii, pe care le am oriunde; de pildă, aceea că încerc să mă reinventez cu fiecare carte pe care o scriu, să risc ceva, să pun un pariu… Astfel, orice următoare carte poate fi un eşec. Cred că aş putea oricînd să scriu o carte onorabilă, dar o carte foarte bună n-o poţi scrie decît riscînd.

A.C.: Care a fost cel mai riscant pariu de acest fel dintre cele pe care le-aţi făcut pînă acum?

D.L.: Cred că Sînt o babă comunistă!, pentru că e o carte scrisă într-un moment în care toţi prietenii mă sfătuiau să nu abordez subiectul ăsta, îmi spuneau „tu te-ai găsit acum să scrii o carte în care e vorba despre nostalgia după comunism, cînd noi încercăm să scăpăm de perioada asta!”. A fost un pariu o dată fiindcă am pornit cu handicapul de a fi fost deconsiliat. Apoi, personajul principal e foarte puţin ofertant narativ: e o bătrînă crescută la ţară, venită la oraş, care are o viaţă de proletar – nu-ţi permite mari profunzimi metafizice şi nici o stilistică prea complexă. Să faci dintr-un personaj mediocru personajul principal şi să-ţi iasă o carte bună e destul de greu. Unul dintre riscuri a fost să iasă o carte simplistă, dar părerea mea e că este o carte care pune bine în ecuaţie comunismul, fiindcă personajul principal al comunismului e proletarul, în special cel care lucrează cu braţele, cu secera, cu ciocanul, prototipul „omului nou”, şi din acest punct de vedere eu zic că simplitatea cărţii şi a vocii personajului principal sînt un rezumat în ecou al epocii şi al ideologiei. Şi cred că e un roman care răspunde foarte bine trăsăturilor esenţiale ale comunismului. A fost un pariu complicat pentru că deseori condeiul şi imaginaţia voiau s-o ia în sensuri mai sofisticate şi mereu trebuia să mă abţin.

A.C.: Spuneaţi undeva că acest roman a pornit dintr-un interviu sociologic, dintr-o poveste a vieţii.

D.L.: E o carte cu rădăcini foarte complicate, cu multe ramificaţii. E adevărat, am făcut asemenea interviuri, povestiri ale vieţii, interviuri sociologice de profunzime, şi am discutat cu o bătrînă nostalgică…

A.C.: … doar cu una?

D.L.: În eşantionul meu, da. La cercetările calitative eşantioanele sînt foarte mici. Iar bătrîna cu pricina era mai vehementă în nostalgia ei decît alţii. În tehnica povestirilor vieţii există o constrîngere ca profesionist atunci cînd faci interviuri: spre deosebire de interviul jurnalistic, aici trebuie să pui cît mai puţine întrebări. E arta de a asculta subiectul, pentru că trebuie să intri în logica lui, şi în nici un caz nu reuşeşti asta dacă-l întrerupi foarte des şi dacă îi impui logica ta. Constrîns de acest imperativ metodologic, am ascultat-o fără să-mi arăt dezaprobarea faţă de mesajul ei; iar ea mi-a luat tăcerea ca pe o complicitate, ca pe un acord, şi devenea tot mai entuziastă în evocări şi tot mai fericită că în sfîrşit a găsit pe cineva care o înţelege. Cu cît devenea ea mai entuziastă, cu atît eram eu mai îngrozit. În fine, am ascultat-o pînă la capăt şi bine am făcut, pentru că a fost unul dintre cei mai interesanţi subiecţi din cercetarea mea. Apoi mi-am zis că acesta ar putea fi un subiect de roman, dar nu eram decis să-l scriu, fiindcă mai aveam unul sau două subiecte în cap. Sînt genul de scriitor care nu lucrează cu un singur proiect, adun în permanenţă material sau observaţii pentru mai multe proiecte. Aşadar l-am inclus printre proiectele mele de rezervă. Apoi am plecat la Paris cu o bursă postdoctorală pe sociologia artei, la Sorbona, iar acolo m-am întîlnit cu Jacqueline Chambon; era tocmai după ce-mi apăruse în franceză Raiul găinilor – Le paradis des poules. Jacqueline era relativ mulţumită de vînzări, de ecourile din presă, şi m-a întrebat dacă nu vreau să scriu volumul al doilea. I-am spus că nu cred că pot să duc Raiul găinilor mai departe, dar i-am propus o altă carte, despre aceeaşi epocă, însă despre nostalgia pentru totalitarism – dacă i se pare un subiect interesant. Mi-a spus să încerc şi să vedem ce iese. A fost un bun imbold ca dintre toate proiectele mele de atunci să-l aleg pe ăsta. Cea mai mare parte a romanului am scris-o la Paris, la distanţă de casă, iar de la distanţă vezi lucrurile altfel. Vă garantez că după cîteva luni de stat în străinătate vezi România altfel, şi nu doar România, ci şi istoria României. O percepi şi prin ochii amicilor străini pe care îi ai, pentru care contează mult mai puţin detaliile şi mai mult liniile de forţă ale istoriei. Întotdeauna există multe nuanţe şi detalii care în timp se estompează şi devin simple accesorii sau anecdote ale istoriei. Faptul că am discutat foarte mult cu amicii parizieni m-a ajutat să simplific tabloul. Dar poate că a fost şi un mic handicap, pentru că în România unii recenzenţi au spus că e o carte scrisă pentru Occident. Ideea e că este o carte scrisă în Occident, nu pentru Occident. Dar cred într-adevăr că, dintre toate cărţile mele de pînă acum, aceasta este cartea cu cel mai mare succes la editurile străine.

A.C.: Cartea mi se pare că ridică o problemă despre care încă nu se vorbea prea mult acum 2-3 ani: ce facem cu generaţia care se recunoaşte nostalgică după comunism, cum putem să ne raportăm la ea, a venit vremea să recunoaştem că lucrurile nu sînt doar în alb şi negru etc.? Şi, în plus, ce poziţie morală aţi avut dvs. scriind-o?

D.L.: Unul dintre cele mai grele lucruri pe care a trebuit să le rezolv în privinţa acestei cărţi a fost tonul auctorial. Cum o văd eu pe bătrîna Emilia Apostoae? Era un personaj uşor de ridiculizat şi voiam să mă feresc de asta. Am preferat să mă joc un pic cu distanţele şi să găsesc ceea ce am numit eu pentru mine „ironie blîndă”. Adică acea blîndeţe, înţelegere, empatie care arată că tratez persoana din faţa mea ca pe o fiinţă umană, care are dreptatea ei şi adevărul ei subiectiv, pe care trebuie să-l înţelegem dacă vrem să trăim împreună; pe de altă parte, nu eram de acord cu convingerile bătrînei, iar lucrul acesta trebuia să se vadă. Aici era nevoie de ironie. Distanţa ironiei şi apropierea empatiei trebuia să-şi găsească o ecuaţie atitudinală. Nu mi s-ar fi părut onest să scriu un roman, chiar dacă miza lui este estetică, dintr-o perspectivă ideologică în care nu cred, fără s-o amendez deloc. Dar trebuia amendată de pe poziţii estetice, nu de pe poziţia unei persoane civice.

A.C.: Aici este o limită subţire, fiindcă subiectul e civic în cele din urmă, dar cît rămîne în roman civism şi cît e estetică şi coerenţă cu sine cred că e un echilibru greu de întreţinut. Cum se întîmplă cu toate subiectele sociologice abordate literar – e o provocare în plus. Poate de-asta şi foarte puţini romancieri români se feresc să le abordeze.

D.L.: Nostalgia după comunism sau totalitarism e un subiect interesant în sine, poate să fie şi filosofic, nu neapărat sociologic. E o aberaţie psihologică – cu ghilimelele de rigoare – provocatoare, ţine de multe alte discipline, are şi o dimensiune filosofică.

A.C.: Nu ştiu ce teme abordaţi în cercetările dvs. sociologice, dar, în ce priveşte perspectiva literară, aş vrea să vă spun că la o întîlnire recentă avută la ICR Veneţia cu studenţii lectoratului de limba română de acolo, o studentă care lucrase ca asistent social în cîteva sate din România ne-a întrebat dacă sînt scriitori români care abordează subiectele pe care ea le-a văzut pe stradă: copiii străzii, sărăcia, impactul pieţei libere după totalitarism…

D.L.: Vorbind din perspectiva scriitorului, cred că scriitorul nu „trebuie să” nimic. Nu cred că trebuie să scriem despre şomaj, despre copiii străzii; scriitorul poate milita pentru toate astea, poate face jurnalism, dar nu cred că e obligatoriu să atingă aceste subiecte ca să fie considerat scriitor. Dar, pe de altă parte, aşa cum nu-i cerem scriitorului să atace teme de felul ăsta – şi cred că aici e dezechilibrul la noi -, în aceeaşi măsură nu trebuie nici să judecăm autorii care o fac. Adică să nu spunem că astea nu sînt subiecte literare.

A.C.: Dar cum vă explicaţi totuşi faptul că sînt foarte puţini cei care scriu despre ele? Mai ales ca sociolog, probabil că le şi remarcaţi foarte uşor.

D.L.: Aici e relativ simplu, e ceva ce vine dintr-o definiţie dominantă a literaturii care funcţionează în România şi care e destul de restrictivă şi estetizantă. Eu cred – şi n-o spun ca să judec lucrurile, ci ca să le descriu – că acest estetism în definiţia literară e o urmare clară a vieţii literare din perioada comunistă. Una dintre liniile dominante în lumea literară de atunci era opoziţia politic-estetic. De fapt, în termenii practicii cîmpului cultural, era vorba despre lupta cu cenzura. Şi în această luptă acerbă, pentru ca scriitorul şi criticul să reuşească să păstreze o poziţie specifică a literaturii trebuia să investească mai mult în funcţia estetică a literaturii, într-un mod puternic, dacă nu chiar agresiv. Ca să-ţi păstrezi locul şi ca literatura să nu fie propagandă, toată lumea – vorbesc despre lumea bună – s-a regrupat în jurul unei definiţii a artei pentru artă şi a esteticii pure. Literatura investea foarte mult în definiţia aceasta estetizantă care, printre altele, înseamnă cîteva lucruri: că temele sociale n-au ce căuta în literatură – iar consecinţele acestei idei se văd acum – pentru că dacă atacai teme sociale puteai derapa imediat pe linia partidului sau într-un opozant politic al puterii, şi nu într-un opozant estetic. O altă problemă care decurge din această situaţie este faptul că, dacă aţi remarcat, cărţile scrise înainte de ’89 cultivă foarte puţin umorul – cu mici excepţii, cum e Ioan Groşan, de pildă. Pentru că umorul era văzut ca literatură facilă şi părea un atentat la definiţia estetizantă a literaturii. Definiţia dominantă funcţiona din perspectiva luptei cu puterea, dar ea a avut şi multe alte efecte perverse, greu de prevăzut. Apoi, o altă problemă mi se pare supradimensionarea rolului criticului în cîmpul literar. Pentru că o definiţie estetizantă asupra literaturii înseamnă printre altele a te hrăni în mod imperativ din istoria formelor literare, ca să arăţi o continuitate, o istorie strînsă a cîmpului. Iar cel care are monopolul de cunoaştere asupra istoriei literare este criticul şi tot el este cel care validează conexiunile subtile cu propria istorie a literaturii – româneşti, atenţie. Criticul devine astfel al doilea cititor ca importanţă, după cenzor. Din studiile pe care le-am făcut, am constatat că cenzorul era cel mai important cititor în timpul comunismului; al doilea era criticul, iar al treilea era cititorul obişnuit. Supradimensionarea rolului criticului literar, devenit un fel de gardian al purităţii definiţiei literare, îi făcea pe critici să-şi ia rolul în serios într-atît încît se simţeau chemaţi „să facă şcoală”. Iar această poziţie dominantă a criticului încă funcţionează pe piaţa românească, iar acum e foarte interesant de urmărit cum se transformă statutul criticului şi al scriitorului în contextul în care „cititorul obişnuit” capătă din ce în ce mai multă greutate în economia cîmpului cultural, în condiţiile în care rolul generaţiilor literare impuse altădată de critici este preluat acum de marile edituri, care încearcă să-şi formeze propriile generaţii, pe care le impun. Apoi, chiar din anii ’90 începe să se traducă şi la noi literatură străină şi mulţi scriitori îşi găsesc sursele sau inspiraţia în această literatură tradusă, iar asta îi pune o problemă criticului literar, care era obişnuit să ştie tot, fiindcă el avea monopolul cunoaşterii asupra formelor literare româneşti, pe care îl aplica cu succes. Dar cînd canoanele se multiplică şi nu mai avem un canon autohton, ci o influenţă a canoanelor occidentale sau, uneori, orientale, care sînt foarte inegale şi diferite, inevitabil criticul nu poate să citească tot, de aceea nu mai are aceeaşi siguranţă – în faţa propriei conştiinţe – că judecata lui e foarte bine argumentată de toate lecturile posibile. Criticul nu mai are sau n-ar trebui să mai aibă aceeaşi fermitate.

Pentru că în acest context, al creşterii rolului cititorului şi al multiplicării canoanelor de pe piaţă, cred că nu mai poate funcţiona o definiţie puristă a artei pentru artă. Coroborînd lucrurile, cred că estetismul despre care vorbeam îl mai găsim astăzi şi la scriitori, şi la critici, iar fuga de subiectele sociale se leagă tot de asta. Pe de altă parte, cred că modelul scriitorului român e modelul unui scriitor care încă se nutreşte foarte mult din canon, din istoria formelor, şi de aceea întreprinderea lui e una excesiv livrescă şi, într-un fel, prea puţin riscantă. Nu cred că e un scriitor pregătit să se documenteze pentru o carte; de obicei, contează mai mult imaginaţia, istoria personală, trimiterile culturale etc., iar realitatea contează foarte puţin şi aproape nimeni nu e dispus să facă documentare pentru că asta e prea puţin valorizant în modul nostru de a defini literatura.

Problemele pieţei culturale româneşti: librarii şi lipsa agenţilor literari

A.C.: N-aţi apucat să-mi spuneţi care sînt defectele pieţei culturale din punct de vedere sociologic; le-aţi enumerat doar pe acelea văzute din perspectiva scriitorului.

D.L.: Cred că una dintre marile probleme este distribuţia de carte; alta este lipsa agentului literar – asta l-ar scuti pe scriitor de foarte multe neplăceri şi i-ar da mai mult timp, pentru că un agent literar ar putea regla relaţia cu editorul român şi cu editurile străine. Ceea ce face Institutul Cultural Român prin Centrul Cărţii e minunat, şi nu o zic din complezenţă, dar cred că e insuficient, în sensul că nu trebuie să existe o singură instituţie care se ocupă de lucrurile astea. Cu cît sînt mai multe iniţiative private, cu atît lucrurile se mişcă mai repede. Cred că există o agenţie sau două care se ocupă şi de promovarea scriitorilor români în afară, nu numai de cumpărarea de drepturi din străinătate pentru piaţa românească, dar sînt minoritare şi slabe. Aici ar interveni rolul Ministerului Culturii, al ICR, al Uniunii Scriitorilor – să facă cursuri pentru agenţi literari şi traininguri care să-i înveţe pe cei doritori cum funcţionează o agenţie literară, să le facă legăturile necesare, invitînd agenţi literari şi editori străini, şi poate n-ar strica nici susţinerea cu o anumită sumă de bani pentru începerea unei activităţi; cu anumite clauze, evident. Tinerii care termină management cultural şi care s-ar putea plia pe o activitate de genul acesta merită încurajaţi instituţional; dacă ar apărea 15-20 de agenţi literari, s-ar schimba multe lucruri în România, atît în ce priveşte promovarea în afară, cît şi raporturile de colaborare – ca să nu zic de forţă – dintre scriitori şi editori. Pentru că, la ora actuală, cu cîteva excepţii printre care mă număr, editorul se află într-un raport de forţă faţă de scriitor.

A.C.: Dar cum şi-ar permite un scriitor să plătească un agent literar?

D.L.: Agentul trăieşte luînd un procent din ceea ce vinde. Un agent literar îşi face o agendă cu, să zicem, 30 de scriitori pe care încearcă să-i vîndă în afară; dacă reuşeşte să vîndă 7-8, deja poate trăi mai bine de jumătate de an din asta.

A.C.: Deci tot din traduceri în străinătate.

D.L.: Da. În plus, şi la noi începe să se poată trăi din scris…

A.C.: Din nou, sînteţi un exemplu fericit.

D.L.: În privinţa condiţiei materiale a scriitorului vina e împărţită… scriitorul român ştie foarte puţin despre promovare şi parcă nu e pregătit pentru contactul cu publicul… mai ales cu cel străin.

A.C.: Dar poate că nici publicul nu e pregătit pentru contactul cu scriitorii, pentru că manifestările culturale nu au un public extrem de numeros şi vînzările de carte nu sînt deloc spectaculoase.

D.L.: Cea mai mare problemă rămîn librarii; şi asta nu e doar o problemă, ci un dezastru. Cum se împarte preţul unei cărţi? Autorii fericiţi iau zece la sută, în timp ce librăriile fericite ajung pînă la şaizeci la sută, începînd de la treizeci şi cinci la sută. Şi în Occident rabatul librarului e mare, dar asta în condiţiile în care spaţiul e enorm de scump şi în care acolo librarul îşi asumă un risc, pentru că el plăteşte cartea cînd o ia de la editor, n-o ia pe inventar. La noi editorul nu-şi asumă nici un risc: dacă nu vinde cărţile, le duce înapoi. Deci ce interes ar avea să promoveze cartea? Cine are de cumpărat, cumpără oricum.

A.C.: Da, şi spuneam că mai e şi problema publicului; nu ştiu dacă la Iaşi se organizează des întîlniri literare şi nici cum arată ele, dar ştiu că la Bucureşti ele sînt rare şi, de obicei, destul de seci. Şi ce mi se pare interesant e că majoritatea scriitorilor străini pe care i-am întrebat care a fost cel mai bun feedback pe care l-au primit n-au citat cronici din reviste, ci reacţii individuale de la cititori – oameni care le-au scris, care i-au căutat, care i-au sunat.

D.L.: Eu am primit o scrisorică de la o cititoare din Franţa, pe adresa Poliromului – din România n-am primit nici una. Apoi am avut ecouri la traducerea în italiană de la Sînt o babă comunistă!, de la români plecaţi în Italia… cineva chiar mi-a zis că e prima carte pe care o citeşte în italiană. Altcineva mi-a scris că avea momente cînd se gîndea la lucrurile bune din comunism şi se învinovăţea că, deşi trăieşte într-o societate democratică, liberă, are mici nostalgii de pe vremea aceea; după ce a citit cartea mea, mi-a spus că se simte mai bine în pielea ei.

Am o mare atracţie pentru minorităţile de tot felul

A.C.: Mai bine de jumătate dintre cărţile pe care le-aţi scris sau pe care le-aţi coordonat au legătură cu comunismul.

D.L.: Am fost obsedat de tema asta, fiindcă înţelegeam foarte puţine lucruri din comunism, deşi aveam 20 de ani la revoluţie. Mi-a fost foarte greu să înţeleg ce s-a întîmplat înainte de ’89 şi am început să sondez pe toate canalele chestiunea. A fost o perioadă în care tot ce scriam era despre comunism – şi cărţi, şi articole, şi sociologie. În sociologie am făcut o carte despre construcţia identităţii scriitorului în perioada comunistă şi o carte despre viaţa de zi cu zi în întreprinderea comunistă. Pur şi simplu încercam să înţeleg ce s-a întîmplat. Deşi trăisem douăzeci de ani în dictatură, după ce am început să fac interviuri pentru aceste cercetări mi-am dat seama că nu ştiam mai nimic şi că trăisem cumva protejat. De fapt începi să cunoşti un regim cînd trebuie să lucrezi pentru a te putea hrăni şi pentru a-ţi întreţine familia. Abia atunci îi înţelegi constrîngerile.

A.C.: Şi după aceste cărţi şi cercetări, aveţi senzaţia că aţi înţeles ce s-a întîmplat în comunism? Ultima dvs. carte are cu totul altă temă.

D.L.: Da, acum am terminat cu subiectul ăsta. M-am reconciliat cu o parte a familiei mele, cu o parte a vecinilor, am început să-i înţeleg…

A.C.: … asta deşi nu am aflat prea multe lucruri între timp, fiindcă, în afară de Raportul Comisiei Prezidenţiale, nu s-au aflat prea multe date noi, statistici, nume, fapte, nu s-a produs nici o lustraţie.

D.L.: Eu personal mi-am găsit un echilibru.

A.C.: Da, pentru că explorarea comunismului încă e o aventură personală.

D.L.: Dar eu în general scriu ca să-mi rezolv mie nişte dileme: cine sînt, ce fac, ce e cu mine. De-asta scriu.

A.C.: Ce urmează?

D.L.: Am mai multe planuri, unul dintre ele e un proiect mai vechi, ca să termin cu trecutul: am rămas restant faţă de mine cu nuvela Băieţi de gaşcă, o nuvelă despre liceenii din anii ’80, dar care nu e neapărat legată de comunism, adică nu tema comunismului e exploatată, ci a adolescenţei; stilistic mă interesează argoul, construcţia spontaneităţii şi aşa mai departe. Dar simt că nuvela a rămas cumva incompletă şi aş vrea s-o transform într-un mic roman, fiindcă aşa mi-o imaginasem la început. Dar nu ştiu dacă mă mai ţin puterile să mă întorc. Apoi, am o mare atracţie pentru minorităţile de tot felul, cum se vede şi din cartea asta; mi se pare că toate minorităţile au ceva…

A.C.: … vulnerabil?

D.L.: Da, vulnerabil, au ceva poetic, o sensibilitate, o situare în lume foarte fragilă. Mă atrage tema asta, dar din această perspectivă. Poate de-asta şi apar neo-protestanţii în Cum să uiţi o femeie. Şi îndrăgostiţii, care sînt şi ei vulnerabili.

A.C.: Apropo de minorităţi, cum vedeţi faptul că anul acesta Premiul Nobel a fost cîştigat de o reprezentantă a unei minorităţi etnice, care în plus e femeie?

D.L.: Mie mi se pare în primul rînd că Herta Müller e o scriitoare foarte bună şi o scriitoare cu mult curaj, care nu a ocolit temele sociale, politice, şi a făcut-o cu instrumente originale şi într-o manieră fantastică. O admir foarte mult şi pentru estetica ei, şi pentru poziţia ei morală. Şi pentru curajul de a fi vulnerabilă. Să nu vă imaginaţi că în comunitatea din care a plecat e iubită; foarte mulţi dintre şvabii din Banat văd în Herta Müller persoana care i-a acuzat pe ei sau pe rudele lor că au făcut parte din trupele naziste. Ea nu era iubită nici de ai ei, nu era iubită nici de români, nici de autorităţi, nici de scriitori, şi chiar şi în Germania e o voce incomodă. Iar faptul că-şi asumă toate astea mi se pare formidabil; e un premiu absolut meritat.

Club 8 şi Iaşiul cultural al anilor ‘90

A.C.: Mai aveam o temă, mai puţin politică de data asta: aţi fost unul dintre fondatorii unui grup literar celebru, Club 8 din Iaşi. Care e povestea acestui grup?

D.L.: Am început să ne adunăm prin 1996 şi întîlnirile noastre au durat aproape 10 ani, pînă prin 2006. Erau nişte întîlniri amicale, discutam, ne împrumutam cărţi între noi… Cuiva care vede Iaşiul de acum îi poate fi greu să înţeleagă Iaşiul din anii ’90, cînd era o scenă foarte îmbîcsită, cu o atmosferă greu suportabilă. Mulţi scriitori mediocri sau care colaboraseră cu Securitatea înainte de ’89 ocupau poziţii-cheie la reviste importante, la Uniunea Scriitorilor, la alte instituţii culturale din oraş… erau foarte ostili tinerilor, consideraţi foarte obraznici şi cam grăbiţi la locuri de frunte, la lauri, în condiţiile în care ei aveau vreo 40-50 de ani, tocmai plecase vechea putere gerontocrată şi ei abia începeau să guste din fructele libertăţii. Dădeau semne de nervozitate cînd vedeau tineri prin preajmă. Era foarte greu să publici în reviste, la edituri, întîlnirile literare publice erau acaparate, transformate în slujbe de oficiere a personalităţilor locale – medici, avocaţi şi alţi… scriitori – şi, într-un cuvînt, era foarte greu să te întîlneşti undeva să discuţi deschis despre literatură. Noi ţineam legătura şi cu scriitorii care ne plăceau: Mihai Ursachi, Emil Brumaru. Grupul nostru nu era restricţionat de vîrstă, ci de mentalităţi şi de gust literar. Nu ne primea nimeni niciunde şi am zis să mergem la cineva acasă; cum eu eram printre puţinii care aveau un apartament disponibil, m-am oferit voluntar. Aşa am început să ne întîlnim la mine, în Tătăraşi. Eu tocmai terminasem facultatea, îmi publicasem primul volum şi scriam deja în presă. Eram vreo 18-20 de oameni; ne-am întîlnit aşa pînă prin 1997, cînd s-a născut fiică-mea şi cînd nu mai aveam loc în casă. Am început să ne întîlnim la teatru, într-o sală, care era un loc neutru, neliterar, dar în curînd ne-au dat afară şi de-acolo, probabil nu erau prea bucuroşi că noi veneam după-amiaza, cînd aveau repetiţii. Şi am început să ne întîlnim prin baruri. Mai mergeam şi pe la Radu Andriescu pe-acasă, pe la Centrul Cultural Francez, eram itineranţi… La un moment dat, eu am început să ţin pagina de cultură de la Monitorul de Iaşi şi ne-am gîndit să facem o campanie cu toate nemulţumirile noastre. Printre altele, i-am atacat foarte dur pe cei de la Muzeul Literaturii care cultivau mediocritatea, aduceau mereu scriitori de mîna a şaptea ca să facă elogiul optzecismului provincial şi local. Am făcut o campanie în presă despre „reformele fără fond”… Au apărut vreo 4-5 pagini în săptămîni succesive şi au antrenat nişte mişcări seismice. Am avut parte de tot felul de reacţii, unele de-a dreptul bizare. Aşa am început să înţeleg un pic logica generaţiilor, în momentul în care o parte dintre adeziunile la „programul” nostru veneau de la foştii „scriitori de curte”, încîntaţi că optzeciştii provinciali erau puşi la punct, deşi scopul nostru nu era să le dăm lor satisfacţie. În fine, lucrurile s-au mai dinamizat, s-au mai deschis, au început să se mişte şi în artele vizuale, unde a apărut Matei Bejenaru cu festivalul Periferic, şi în teatru, şi în politică… Lupta cu birocraţia culturală a continuat sub diferite forme şi am început să fim luaţi în serios.

A.C.: Şi a apărut şi Poliromul.

D.L.: Asta a fost cumva şansa noastră. Dar pînă atunci începuserăm să facem proiecte în comun, ne-am cuplat cu cei de la Editura OuTopos, care erau mai tineri decît noi, erau studenţi şi făcuseră această editură, unde eu mi-am publicat Cheta la flegmă. Am făcut apoi Cartea roz a comunismului, coordonată de Horaţiu Decuble, la o nouă editură, Versus, a Clubului, şi cred că astea au fost printre primele lucruri concrete… Era interesant că era şi o poziţie civică, şi o atitudine estetică, şi una de gust, dar mai puţin una de vîrstă – la întîlniri venea şi Emil Brumaru, dar şi Dan Sociu, care era foarte tînăr atunci, iar cînd am scos o antologie a literaturii din Iaşi, coordonată de Ovidiu Nimigean, titlul a fost dat după un vers de Dan Sociu, oZone Friendly, ceea ce înseamnă că-l luam foarte în serios. Constantin Acosmei era un poet minunat, Horaţiu Decuble era un intelectual sofisticat, întregul grup era o combinaţie ciudată. Întîlnirile erau foarte vii. Am început să facem proiecte în comun şi sînt cîteva proiecte pe care le regăsim şi după aceea, cum ar fi antologiile pe tema comunismului. Apoi au apărut primele proiecte de lecturi în străinătate iniţiate de noi împreună cu lectorul austriac de la Iaşi, Johannes Gelich. Club 8 a fost de două-trei ori la Viena, apoi prin Germania, prin ’97-’98, adică mult înainte de-a se face aceste lucruri pe scară largă. Am fost cu Club 8 la Alte Schmiede, cea mai prestigioasă locaţie de lecturi din Viena. O revistă vieneză a scos un număr dedicat Clubului 8. Am început să facem marketing cultural cu mult înainte de-a se instituţionaliza lucrul ăsta în România… Sînt multe lucruri pe care le găsim in nuce în Club 8, pentru că nu a fost doar o mişcare literară… Mulţi dintre clubişti au confirmat apoi din plin, de la Dan Sociu la Constantin Acosmei sau Radu Pavel Gheo, de la Radu Andriescu sau O. Nimigean la Corina Bernic, Horaţiu Decuble, Lucian Teodorovici, Florin Lăzărescu sau Michael Astner. Îi spun cum îmi vin în minte şi pe unii probabil că i-am uitat…

A.C.: Acum ce s-a ales de acest grup?

D.L.: Am rămas un grup de prieteni, nu mai avem neapărat multe proiecte pe care le facem în comun, dar colaborăm pe bucăţele. Din 2002-2003 lumea a început să plece – în Canada, în Statele Unite, la Bucureşti. Tovarăşe de drum de pildă, coordonat împreună cu clubistul Gheo, e un proiect în siajul Clubului 8, pentru că el pleacă din Cartea roz a comunismului într-un fel, iar unele dintre scriitoarele care răspund acolo sînt din Club 8. Şi volumul pe care l-am făcut cu Teodorovici, Str. Revoluţiei nr. 89, îşi are cumva rădăcinile acolo, într-o experienţă comună şi într-un mod de a gîndi pe care noi l-am forjat împreună. A fost o perioadă foarte bună pentru mine ca scriitor şi o formă de supravieţuire într-o perioadă care nu era propice culturii şi într-un loc anost. Văd acum cu mare satisfacţie că şi Corina Bernic, şi Horaţiu Decuble coordonează volume colective la Editura Art, Prima mea beţie e coordonată de Horaţiu, care a făcut şi Cartea roz…, iar Primii mei blugi, de Corina. În aceste întreprinderi găsesc ceva din spiritul clubului…

Sînt foarte bun amic cu Lucian Dan Teodorovici, dar nu cred că m-a favorizat în vreun fel

A.C.: Da, e un success story: din underground în cea mai prestigioasă colecţie de literatură română.

D.L.: Apariţia Poliromului a grăbit cumva sfîrşitul Clubului 8, fiindcă multe dintre nemulţumirile noastre au fost rezolvate şi de schimbarea generală, dar şi de Polirom, căci apariţia sa a propulsat Iaşiul într-o vizibilitate culturală mai amplă. Dacă vorbim despre un brand cultural din Iaşi – şi nu mă gîndesc la ideea de „Capitală culturală românească”, care mi se pare stupidă -, Poliromul e un brand.

A.C.: Poliromul a propulsat şi Iaşiul, dar şi scriitori din Iaşi. Poate ar fi bine să apară un Polirom în mai multe oraşe.

D.L.: Dar, atenţie – şi asta a fost o politică foarte bună a lui Silviu Lupescu -, scriitorii din Iaşi au fost promovaţi printre ultimii. Pentru că Poliromul încerca să păstreze o distanţă faţă de presiunile locale, iar pentru asta la început n-a publicat pe nimeni de acolo. Scriitorii din Iaşi, şi cei consacraţi, şi cei foarte tineri, au pătruns greu şi printre ultimii la Polirom.

A.C.: Dar în primul val din colecţia „EGO.Proză” sînteţi şi dvs., Teodorovici, Gheo…

D.L.: Asta se întîmpla în 2004, dar Polirom există din 1996. Apoi Polirom a făcut multe lucruri pe care ar fi vrut să le facă Club 8 – de exemplu, promovarea literaturii tinere. Şi apropo de „Noua literatură”: colecţia scoasă de cei de la OuTopos, în care am publicat şi eu, şi Teodorovici, şi Lăzărescu, aşa se numea, „Noua literatură”. Poliromul a promovat literatura tînără într-un fel în care noi n-am fi putut s-o facem niciodată; apoi, tinerii scriitori români au început să fie promovaţi în străinătate, ceea ce noi iarăşi n-am fi reuşit la acelaşi nivel, deşi era printre dezideratele noastre. Poliromul a făcut lucrurile astea la un nivel pe care noi nici nu-l visam. Este editura care are cîteva merite imense în reconfigurarea scenei literare româneşti, merite ce ţin de promovarea tinerilor scriitori atît în ţară, cît şi în străinătate. Este singura editură care face asta în mod sistematic şi profesionist.

A.C.: Aş mai avea o întrebare care poate să sune tendenţios; e o întrebare incomod de pus, dar pe care cu siguranţă ar vrea să v-o adreseze mulţi jurnalişti: relaţia pe care o aveţi cu Lucian Dan Teodorovici, coordonatorul Colecţiei „EGO. Proză”, a avut vreun rol în promovarea cărţilor dvs.? E de înţeles că fiind prieten cu un om crezi şi în scrisul lui, dar v-aş ruga să ne spuneţi şi povestea asta.

D.L.: Povestea e aşa: cînd s-a făcut „EGO.Proză”, Lucian Dan Teodorovici era înnebunit că nu găsea destule romane pentru colecţia asta. El propusese proiectul, boardul Polirom îl acceptase, deşi el nu prea se aştepta – asta se întîmpla prin noiembrie sau decembrie -, iar în martie colecţia trebuia să fie gata. Şi nu cu un titlu sau cu două, ci cu şapte. Atunci m-a sunat disperat să mă întrebe dacă am un roman. Aveam Raiul găinilor, era scris de doi ani, pe care nici nu speram să-l public vreodată, în condiţiile în care Cheta la flegmă o plătisem din buzunarul propriu. Am scris Raiul găinilor cu gîndul că, după ce o să termin facultatea şi o să am un job bun, din care să cîştig bani, o s-o public şi pe asta. Teodorovici a citit cartea şi mi-a zis că merge – să nu vă gîndiţi că a luat-o necondiţionat. Atunci ar fi putut publica aproape oricine avea o carte gata care să fie de un anumit nivel şi să ţină de o anumită categorie de vîrstă, fiindcă acesta era conceptul, trebuia să ai pînă în 35 de ani. Deci cred că la rândul meu i-am făcut lui un mare serviciu dîndu-i romanul; aşa că sîntem chit. Asta spun acum, atunci eram în al nouălea cer de fericire. Şi cum romanul ăsta a mers bine, cu restul cărţilor a fost simplu. Cred că oricine dă un roman bun la Polirom are şanse să-i apară cartea.

A.C.: Dar credeţi că are şanse să fie promovat în străinătate sau tradus?

D.L.: Primele măsuri ale Poliromului de promovare a literaturii tinere în străinătate au început la ceva timp după ce scoseseră Colecţia „EGO.Proză”. Însă primele mele traduceri în străinătate sînt rodul eforturilor indirecte ale Poliromului, în sensul că am fost publicat în „EGO.Proză”, am venit la Bookarest, am citit acolo… Dar de aici începe hazardul: în sală se afla Laure Hinkel, i-a plăcut textul, l-a tradus, l-a dat unei editoare care a zis că îi place şi care l-a publicat şi am fost invitat la „Les Belles Étrangères”, apoi cartea a mers bine şi a urmat a doua – o să urmeze şi a treia, am semnat deja contractul. Vă garantez, nu Lucian Teodorovici mi-a recomandat cartea lui Laure Hinckel, nici nu ştia că ea se află în sală. În Germania şi în Austria cartea a apărut pe cu totul altă filieră, în care a contat faptul că fusesem publicat în Franţa. Abia după ce mi-a apărut mie cartea în Germania a început Poliromul să investească în promovarea scriitorilor români în străinătate, dar eu pătrunsesem deja acolo. Şi cînd începi să promovezi scriitorii tineri în afară, bineînţeles că-i promovezi pe cei care au deja un picior acolo, fiindcă sînt mai uşor de promovat decît cei pe care îi iei de la zero. Pînă şi cei care spală străzile ştiu că e mult mai uşor să speli o stradă atunci cînd plouă. Iar dacă Lucian Teodorovici ar avea puterea să mă promoveze pe mine în străinătate, credeţi că ar mai exista diferenţa între cîte traduceri am eu şi cîte are el, nu credeţi că s-ar promova întîi pe el şi abia apoi pe mine? Dar el e într-o situaţie ingrată – e prezent la multe tîrguri de carte, însă în calitate de editor; dacă unui editor străin îi propui propriile tale cărţi, ăla se ridică de la masă şi pleacă. După părerea mea, Lucian ar merita să fie mult mai tradus decît este acum, dar are handicapul că lucrează la editură. Mulţi cred că e un privilegiu, dar eu garantez că e un handicap. Şi o să vedeţi că în multe cataloage scoase de Polirom pentru străinătate el nu apare; apare poate în cele scoase de ICR. Sînt foarte bun amic cu Lucian, dar nu cred că m-a favorizat în vreun fel.

Ana Chiriţoiu
Foto: Gruia Dragomir

În sfîrșit mi se pare că în România a început să se înțeleagă, cel puțin la nivel de editori, că antologiile sînt un lucru relativ ușor de realizat, nu foarte scump și care poate aduce beneficii editurii, pentru că antologiile reprezintă cărți care în general se vînd bine. Probabil un specialist în marketing, împreună cu un bun psiholog al comportamentelor consumiste, ne-ar putea explica și de ce se întîmplă acest fenomen, eu l-am constatat direct ca autor publicat într-o antologie și probabil un editor l-ar putea confirma din perspectiva numărului de exemplare vîndute. (L-am constatat, desigur, în urma reacțiilor primite de la cumpărătorii antologiei respective, și nu din perspectivă financiară, pentru că procentul din vînzări care ar trebui să-i revină autorului este deocamdată o necunoscută în România!). Din cît am înțeles, de pildă, nici antologia de proză erotică de la Trei, nici recenta serie de antologii de la Art nu suferă în nici un caz de o slabă vînzare, dimpotrivă.

Antologiile sînt cărți mult mai mobile decît cărțile de autor, circulă, se cumpără, se comentează, au această capacitate de mișcare, de reprezentare a autorilor incluși, au calitatea esențială de a fi un eșantion ușor de parcurs și foarte ofertant pentru cine vrea să-și facă rapid o idee despre cum stau lucrurile într-o literatură la un moment dat. Apoi, antologiie sînt, cred, un semn al sănătății unui sistem editorial-literar, o marcă sigură a funcționalității unei industrii. Antologiile afirmă încă o dată principiul sănătos al comenzii artistice, dacă sînt făcute la sugestia unui editor sau după principiul solidarității firești atunci cînd sînt inițiativa unui scriitor sau a unui grup de scriitori. Acestea din urmă au fost frecvente și spectaculoase la sfîrșitul regimului comunist și au structurat generația ’80, de pildă. Au avut sechele și în anii ’90 și au contribuit la consacrarea unor autori. Acum a venit vremea antologiilor comandate de edituri, un fenomen mai puțin emoționant, dar mult mai eficace și care dă seama despre maturizarea sistemului. Atunci cînd scriitorul este suficient de profesionist încît să răspundă cu seriozitate și fără senzația că își pervertește crezurile sale estetice unei comenzi editoriale, atunci s-ar putea să asistăm la începutul creării unui sistem de cerere și ofertă de care doar neprofesioniștii se tem. Iar într-o antologie, indiferent că tema ei este anecdotică, erotică, militară, ideologică sau de orice altă natură, se vede perfect, fără să mai fie nevoie de medierea vreunui critic, cine scrie cu seriozitate, profesionist, și cine nu. Din acest motiv de competiție foarte curată, cred că antologiile sînt un lucru nu doar util, plăcut și profitabil, ci și vital pentru o literatură care vrea în sfîrșit să iasă din zodia mistificărilor și a scriitorilor decretați, premiați și ridicați în slăvi, dar necitiți de nimeni, și care nu-și respectă propria scriitură. Antologiile sînt cărți autonome, sînt vitrine în care produsele expuse vorbesc de la sine și nici un critic, oricît de iscusit, nu cred că poate contribui în mod neonest la „îngroparea” unei antologii, așa cum se întîmplă în cazul multor cărți de autor de bună calitate care fie trec neobservate, fie sînt chiar considerate slabe, cu argumente ridicole din afara literaturii. Într-o antologie se întîlnesc toți aceia care răspund apelului și cum apelul este al unui editor, aceștia vor fi exact amestecul perfect de veleitari și de scriitori adevărați, de falși profeți și de inși mai discreți care nu s-au proclamat poate niciodată scriitorii neamului. Într-o antologie ei stau unii lîngă alții, iar textele lor vorbesc de la sine. Sigur că aici este foarte important apelul editorului și flerul lui în a lansa invitația către persoane interesante. Cum trăim într-o lume în care majoritatea persoanelor interesante stau bine ascunse, iar mulți dintre cei foarte puțin interesanți sînt pe toate gardurile, aici e de fapt miza jocului. E un lucru care mă obsedează personal, atunci cînd vorbim despre propria noastră antologie. Dacă tocmai printre cei la care nu ne-am gîndit se află cel mai bun prozator al momentului?

Revista Noua literatură va propune așadar și ea anul viitor o antologie. Nu va fi una tematică, nici senzaționalistă, nici nu va avea vreo înclinație ideologică, de gen sau de alt tip. Va fi, așa cum este și revista, o colecție deschisă prozatorilor de bună calitate literară. Sperăm că o vom putea trimite peste tot în lume ca pe un eșantion reprezentativ de literatură românească nouă. Sigur că avem deja o listă, așa cum avem deja și o bună parte dintre texte. Scriitorii prezenți se regăsesc în paginile revistei, dar vor fi și scriitori care nu apar cu rubrici aici. Sînt unii tineri și foarte tineri, dar sînt și scriitori deja consacrați, care nu pot fi ocoliți atunci cînd vorbim despre performanță în literatură și pe care ne bucurăm să-i avem printre noi, ca Răzvan Petrescu sau Simona Popescu. Însă vreau să mă folosesc de acest editorial pentru a lansa un apel cu toată sinceritatea și buna credință. Dacă cineva, scriitor cunoscut sau nu, debutant sau consacrat, care ne simpatizează sau dimpotrivă, nu prea ne place (pe mine personal sau revista!), dacă acest ins, oricine ar fi el, ne va trimite pe e-mailul revistei o proză de foarte bună calitate literară, aceasta va apărea în antologie. Vom rezerva spațiul a două sau chiar trei proze (fiecare avînd maximum treizeci de mii de semne, ca în cazul tuturor autorilor antologați) pentru cei la care nu ne-am gîndit și pe care nu i-am invitat, dar care, iată, ne pot trimite aici, pe noua_literatura@yahoo.com, textele lor. E o invitație deschisă pînă la sfîrșitul lunii ianuarie, cînd va trebui să predăm, în fine, antologia la o editură. Ne vom asuma și refuzurile, pentru că asta este, atunci cînd îți asumi o selecție nu te poți aștepta să te iubească toată lumea! Selecția textelor din această antologie aparține redacției revistei Noua literatură, care și-o va asuma integral, singura noastră temere este aceea de a nu cunoaște pe toată lumea, de a fi uitat vreun autor, de a nu fi știut că în spatele cutărui critic sau poet sau inginer se ascunde un foarte bun prozator. În acest sens, vă rugăm să ne trageți de mînecă și așteptăm sugestiile tuturor, fără timiditate, pentru că nici noi nu vom fi timizi în a spune da sau nu!

La cît mai multe antologii în 2010, pentru că este încă mare nevoie de ele, atît în România, cît și în afara granițelor ei, în traducere!

NL nr. 30, noiembrie 2009-decembrie 2010

Galina Dursthoff (coord.), From Russia with Love, traducere de Ruslan Cârţa, 2009, Editura Art, Colecţia „Biblioteca Ideală”, 348 pag., 28,95 lei

From Russia with Love este cea mai proaspătă antologie de proză contemporană rusească, grupată după o temă lipită de literatura rusă „ca timbrul de scrisoare”: dragostea. Capitolul la care volumul strînge foarte multe puncte este diversitatea şi ingeniozitatea formulelor, termeni destul de vehiculaţi cînd vine vorba despre scris, dar, de cele mai multe ori, fără acoperire. Aici însă, diversitatea realmente încetează să mai fie o etichetă şi atît: Mamleev scrie despre o iubire întunecat-ocultă, care-l încearcă pe bărbatul-protagonist numai după ce unul sau altul dintre apropiaţi moare, Lev Kuklin descrie o scenă de amor fizic şi ad-hoc, petrecut prin gardul de sîrmă ghimpată care desparte deportaţii ajunşi într-o haltă uitată de lume, iar Sorokin descrie delirul unul necrofil pe care alcoolul îl aruncă într-o transă amoroasă cu obiectul dorinţei, coborît la cîţiva metri sub pămînt. Se întîmplă de multe ori ca dragostea să se strecoare tocmai în definiţia cinismului, la care s-ar reduce în ultimă instanţă, după unii dintre protagonişti, şi, de cele mai multe ori se întîmplă să nu fie neapărat cuplată cu fericirea. La fel, se poate ca dragostea să meargă bine mai ales cu votka şi cu străinii, cu parcurile pustii şi chiar cu fenomenele greu explicabile: hipnotism, impusuri criminale sau trădare. Soţul, de Serghei Bolmat, şi Ucigaşul şi micul său prieten, de Zahar Prilepin, n-ar trebui cu nici un preţ sărite, chiar dacă autorii lor, ca mulţi dintre cei antologaţi aici, sînt necunoscuţi în România. (A.P.)

Kurt Vonnegut, Puşcăriaşul, traducere din engleză de Viorica Boitor, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, 2009, 256 pag., 27 lei.

Puşcăriaşul este o carte pentru care pînă şi Vonnegut a lăsat modestia la o parte şi şi-a dat nota 10 – o carte care stă sub semnul administraţiei Nixon şi a scandalului Watergate şi care are un caracter politic explicit. Aici, Vonnegut îşi exprimă mai mult ca în orice roman apartenenţele şi simpatiile de stînga şi critică cum nu se poate mai bine derapajele sistemului capitalist. Totul este un amestec de ficţiune, elemente autobiografice, fapte şi personaje istorice sau politică. O serie de accidente/coincidenţe bizare îl fac pe eroul lui Vonnegut să treacă prin sistem ca un cuţit încins printr-un pachet de unt şi să dea totul peste cap într-un mod spectaculos, demn de un basm urban – un basm cum nu se poate mai actual în contextul crizei economice prin care trecem. (G.D.)

Ramón Gómez de la Serna, Tapiserii, traducere din limba spaniolă de Theodora Dincov, 2009, Editura Paralela 45, 184 pag., 24 lei.

Tapiseriile lui Ramón Gómez de la Serna, publicate pentru prima oară în româneşte de Editura Paralela 45 anul acesta, reprezintă o mîndrie pentru portofoliul oricărui editor din lume. Dar, cu toată munca pe care o pot presupune din partea redactorilor, trebuie să spun că traducerea Theodorei Dincov arată încă o dată cît de dificil de tradus este un autor ca Ramón şi cît de înşelătoare şi de capricioasă poate fi limba spaniolă, cel puţin aşa cum o vorbea excentricul creator al gregueriei. Iată un fragment care dă măsura originalităţii extraordinare a acestui scriitor spaniol, a fineţii şi a surprinzătoarelor asociaţii, care se întrevăd totuşi printre rîndurile unei variante româneşti destul de poticnite: „Sînii ei sînt ca doi melci fericiţi care-şi vor scoate coarnele de culoarea scorţişoarei şi le vor retrage la soare, arătîndu-se agitaţi, pigmentaţi şi încrezători în ceva care îi incită să devină nerăbdători şi tăcuţi, pregătiţi să se retragă şi să devină secretoşi ca şi coarnele de melc care prezidează asupra unui suflet secret şi blînd, fără voce sau gînduri, cu aparenţa de imobilitate plină de subtilităţi în care constă viaţa sa.” (L.M.)

Zoé Valdés, Eternitatea clipei, traducere din spaniolă de Carmen Spânu, 2008, Editura Trei, 324 pag., 29,90 lei.

Cred că e inevitabil să asociezi cartea Zoei Valdés cu aceea celebră a lui Maxine Hong Kingston, pe care orice absolvent de engleză americană o are bine înrădăcinată în memorie. Doar că melanjul este aici nu între America de Nord şi China veche, ci între aceasta din urmă şi o mult mai ambiguă Cuba, iar literar vorbind, deşi cu o anume stranietate asemănătoare, Valdés rămîne totuşi o autoare mai cu picioarele pe pămînt, mai mainstream, s-ar putea spune, mai fără adîncimile onirice ale lui Kingston, dar şi mai fără accentul feminist al acesteia. O carte despre o familie, dar şi despre disoluţia Chinei vechi, scrisă într-un amestec surprinzător de litanii cu sunet obscur, dar şi de expresivităţi directe, contemporane. (L.M.)

Cormac McCarthy, Drumul, traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, 2009, 224 pag., 25 lei.

În Drumul, Cormac McCarthy descrie extrem de bine şi de credibil o lume post-apocaliptică în care un bărbat şi fiul acestuia încearcă să-şi facă drum, să supravieţuiască, ţinîndu-se departe de ceilalţi supravieţuitori şi de metodele prin care aceştia au reuşit să rămînă în viaţă: crimă, sclavie, canibalism. Drumul nu este doar un roman despre sfîrşitul lumii, ci este mai ales despre umanitate şi despre sacrificiile făcute pentru a o păstra atunci cînd totul din jur e mort. Scrisă simplu şi eliptic, cartea lui McCarthy este plină de mister şi de suspans, foarte bine dozate, iar spre sfîrşit capătă dimensiuni biblice. Drumul i-a uns pe suflet nu doar pe fanii Mad Max sau Fallout, ci şi pe juriul care oferă premiul Pulitzer sau pe editorii revistelor care o enumeră printre cele mai bune cărţi ale ultimilor 25 de ani. Drumul lui McCarthy este o carte scrisă extraordinar, impresionantă, revoltătoare, dar convingătoare şi, nu în ultimul rînd, tulburătoare. Nu vă luaţi după blockbustere, sfîrşitul lumii va arăta mai mult ca sigur aşa: fără eroi, fără fapte vitejeşti, doar oameni pe drumuri, fugind şi ascunzîndu-se, supravieţuind, uneori, chiar cu preţul umanităţii. (G.D.)

O mie şi una de nopţi, traducere de Haralambie Grămescu, Editura Erc Press, apare în 15 volume, 8,99 lei.

O mie şi una de nopţi, exact ediţia integrală publicată în copilăriile noastre în „Biblioteca pentru toţi”, se întoarce în librării prin Editura Erc Press. E cartonată, ilustrată, la fel de micuţ e formatul fiecărui volum – vor ieşi 15 – şi păstrează traducerea lui Haralambie Grămescu. Nu se poate să te lase rece cărticica asta interminabilă! (A.P)

Toni Morrison – Iubire

Traducere de Mihnea Gafiţa

Volumul, în curs de apariţie la Editura Art, inaugurează seria de autor „Toni Morrison” a editurii

Toni Morrison (n. 1931) este prima femeie de culoare cîştigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură (1993). Cărţile sale – printre care: The Bluest Eye (1970), Song of Solomon (1977) – trad. ro. Cîntecul lui Solomon, 2006, Beloved (1987), Jazz (1992) – au revoluţionat literatura afro-americană, reuşind să problematizeze situaţia persoanelor de culoare în societate şi totodată să le restituie pe plan narativ folclorul, memoria vie, densă şi complexă.

Iubire (în original Love, 2003) este cel de-al optulea roman al scriitoarei americane Toni Morrison, o carte cu tema la vedere: iubirea în toate formele sale, de la cea senzuală la cea părintească, trecînd prin iubirea de sine şi de semeni, expusă într-o poveste cu întreruperi, reveniri şi proiecţii.

Picioarele femeilor

Picioarele femeilor sînt desfăcute larg, aşa că eu îmi cînt. Bărbaţii sînt din ce în ce mai nervoşi, dar ştiu că pentru ei se-ntîmplă. Se liniştesc. Să stai deoparte, să nu poţi face nimic altceva decît să te uiţi – este o încercare, dar eu nu scot o vorbă. Oricum, de felul meu sînt o fire potolită. Cînd eram copil, eram considerată respectuoasă; în tinereţe, treceam drept o femeie discretă. Mai tîrziu, se spunea despre mine că posed înţelepciunea maturităţii. În ziua de astăzi, dacă taci, eşti privit ca o ciudăţenie şi marea majoritate a celor de-o rasă cu mine par să fi uitat cît de frumos este să spui mult vorbind puţin. Astăzi, limbile funcţionează cu de la ele putere, fără nici un ajutor din partea minţii. Şi totuşi, mai demult eram în stare să port o discuţie normală şi, dacă se ivea ocazia, ştiam să-mi susţin punctul de vedere cu destulă putere, cît să pun stavilă unui pîntec – sau unui cuţit. Dar acum nu mai sînt, pentru că-n anii şaptezeci, cînd femeile au început să se aşeze călare pe scaunele întoarse cu spatele şi să danseze la televizor scoţîndu-şi în faţă ruşinea, cînd toate revistele au început să publice dosuri şi coapse văzute dintre ele, de parc-atît ar însemna o femeie – mă rog, eu de-atunci am tăcut cu totul. Pînă cînd femeile au acceptat să-şi desfacă picioarele în public, mai existau secrete – unele de păstrat, altele de spus mai departe. Şi-acum?! Nu mai există. La ordinea zilei este ca totul să fie pe faţă, aşa că eu îmi cînt. Vorbele-mi dansează în cap după muzica pe care o am pe buze. Oamenii mai vin pe-aici ca să mănînce crabi, ca să-şi omoare timpul şi parcă nu observă niciodată – sau nu le pasă – că numai ei vorbesc. Eu sînt fundalul, sînt ca muzica din film, care-şi ia elan cînd cei doi amorezi se văd pentru prima oară, sau cînd soţul se plimbă de unul singur pe ţărmul mării, întrebîndu-se în sinea lui dacă l-o fi văzut cineva cînd făcuse ticăloşia de la care nu se putuse abţine. Fredonatul meu le dă curaj oamenilor; îi ajută să-şi pună ordine-n gînduri, ca pe Mildred Pierce, cînd a hotărît că trebuia să meargă ea la puşcărie în locul fiică-sii. Presupun că fredonatul meu, blînd cum e, are şi genul ăsta de influenţă. La fel se întîmplă cu Mood Indigo, cînd o auzi răsunînd pe deasupra valurilor – te poate face să-ţi schimbi felul de-a înota. Nu-i vorbă, că nu te-mpinge să te scufunzi, dar îţi poate stabili ritmul în care să dai din braţe sau te poate păcăli şi face să crezi că eşti şi deştept, şi norocos. Şi-atunci, de ce să nu te duci înot pînă mai departe, şi-ncă puţin – şi mai departe?! Ce treabă ai tu cu adîncurile?! Sînt pe-acolo pe undeva, jos de tot, şi n-au nimic de-a face cu sîngele care-ţi goneşte prin vene la îndemnul diademelor şi-al clapelor de pian, este?! Sigur că eu nu-mi doresc asemenea putere. Fredonatul meu, de cele mai multe ori, e pe muteşte, -n sinea mea, potrivit pentru o femeie bătrînă pe care lumea o face să se simtă prost – e felul ei de-a obiecta faţă de cum evoluează secolul. Faţă de cum se ştiu toate şi nimic nu se înţelege. Poate c-a fost la fel întotdeauna, dar eu numai acum vreo treizeci de ani am realizat că prostituatele, la care toată lumea se uita cu admiraţie pentru cît erau de cinstite, au impus întotdeauna stilul. Sau, mă rog, poate că nu pentru cinste le admirau toţi, cît pentru succesul pe care-l aveau. Chiar şi aşa, călărind scaunele şi dansînd pe jumătate goale la televizor, femeile-astea din anii nouăzeci nu diferă prea mult de femeile respectabile care locuiesc pe-aici, primprejur. Asta-i zonă de coastă, umedă şi cu frică de Dumnezeu, şi nesăbuinţa femeiască e mult prea tare şi-adînc înrădăcinată pentru pantalonii scurţi prea scurţi, pentru şlapi sau pentru aparatele de fotografiat. Dar şi atunci, ca şi acum, cu sau fără chiloţi decenţi pe ele, femeile năbădăioase n-au ştiut niciodată să-şi ascundă nevinovăţia – au păstrat un soi de nădejde ca de rîsu’-plînsu’ că prinţul lor personal era deja pornit la drum către ele. Mai cu seamă cele dure, cu şişu-n mînă şi limba spurcată, sau cele sulemenite bine, cu maşini de două locuri şi cutiuţe doldora de prafuri. Nici măcar cele care-şi poartă cicatricele ca pe nişte medalii de la Preşedinte şi ciorapii rostogoliţi pînă jos, la glezne – nici ele nu pot s-ascundă copilaşul ca un amor, fetiţa drăgălaşă pitulată pe undeva înăuntru, printre coaste, să zicem, sau înapoia inimii. Bineînţeles că toate au cîte o poveste mai mult sau mai puţin tristă – cum li s-a dat prea multă atenţie, sau prea puţină, sau din cea mai rea cu putinţă. Vreo poveste cu tătici ca nişte balauri şi cu bărbaţi lipsiţi de inimă, sau cu mămici rele şi cu prietene care le-au trădat. Fiecare poveste are în ea cîte un monstru care le-a făcut să fie dure, mai degrabă decît curajoase, drept care preferă să-şi desfacă picioarele, şi nu inima, unde stă pus bine copilaşul acela de taină.

Uneori, atît de adîncă e rana, încît nu e suficientă o poveste gen „mai amărît ca mine nu e nimeni”. Atunci, singura soluţie posibilă, singura explicaţie pentru nebunia care se acumulează, care le doboară pe femei şi le face să se urască între ele şi să-şi distrugă copiii, rămîne cine-ştie-ce rău din afară. Oamenii din Susul-Plăjii, de unde sînt eu de fel, vorbeau despre nişte fiinţe cărora le spuneau Momîie-Poliţai – nişte pocitanii cu pălării mari, care ţîşneau parcă din apa oceanului ca să dea iama-n femeile uşuratice şi să-i înghită întregi pe copiii neascultători. Mama mea avusese şi ea de-a face cu fiinţele-alea în copilărie şi oamenii ajunseseră de le visau chiar şi cu ochii deschişi. O vreme dispăruseră, dar apoi se întorseseră, cu pălării noi, parcă şi mai mari – prin anii patruzeci, cînd s-au petrecut pe ţărm cîteva lucruri comentate la modul: „Ia uite-acolo, vezi, ce ţi-am spus io?!” Cum a fost, de pildă, cu femeia aia care se tăvălise prin nisip cu bărbatul vecinei şi chiar a doua zi a lovit-o damblaua la fabrica de conserve, de i s-a învîrtoşat mîna pe cleştele de apucat cutiile – şi n-avea decît douăzeci şi nouă de ani pe vremea aia. Sau altă femeie, care locuia tocmai în Silk şi nici nu voia să ştie de oamenii din Susul-Plăjii – asta ce-a făcut: a luat o lanternă şi un act de vînzare-cumpărare şi le-a ascuns în nisipul de pe plaja din faţa casei lui socru-său, în ideea că trimitea ea vreun bătut-în-cap să le dezgroape în timpul nopţii. Dar amărîta de noră şi-a rupt încheietura mîinii încercînd să le împiedice pe rivalele ei şi Ku-Klux-Klan-ul să pună laba pe hîrtiile pe care le furase. Bineînţeles că nimeni nu putea spune cu mîna pe inimă că văzuse vreun Momîie-Poliţai în timpul nenorocirilor abătute pe capetele acelor femei vinovate, dar eu ştiam că erau prin preajmă şi ştiam şi cum arătau, pentru că-i văzusem în 1942, cînd nişte copii tari de cap se duseseră înot pînă dincolo de frînghia de siguranţă şi se înecaseră. Nici n-apucaseră bine să se ducă la fund, că se şi îngrămădiseră nori de furtună deasupra unei mame care zbiera cît putea şi unor vilegiaturişti ieşiţi la picnic şi rămaşi fără grai; şi-n clipa următoare, norii s-au transformat în mutre rînjite, cu dinţii ca ostreţele gardului, acoperite de pălării cu borurile largi de tot. Unii ziceau că se auzea cum tuna, dar eu jur c-am auzit icnete de bucurie. De-atunci înainte, cît au durat anii cincizeci, s-au tot legănat pe crestele valurilor, şi-au făcut veacul de-a lungul plajelor, gata în orice moment să dea iama la apusul soarelui (cînd, se ştie, pofta e cea mai aprinsă, cînd toţi bulumacii vînează cuiburile şi părinţii neglijenţi se găsesc să moţăie). Sigur că pe cei mai mulţi dintre demoni îi apucă foamea pe la ora cinei – dovadă noi, ăştia. Dar Momîie-Poliţailor le plăcea să se fîţîie şi noaptea, mai ales atunci cînd hotelul era plin de oaspeţi îmbătaţi de muzica de dans, de aerul sărat, sau ispitiţi de apa mării care sclipea la lumina stelelor. Asta se-ntîmpla pe vremea cînd Hotelul şi Complexul Cosey erau cea mai bună şi mai binecunoscută staţiune de vacanţă pentru oamenii de culoare de pe Coasta de Est. Aici venea toată lumea: Lil Green, Fatha Hines, T-Bone Walker, Jimmy Lunceford, Picăturile de Bucurie, plus oaspeţi de departe, tocmai de la New York sau din Michigan, care abia aşteptau s-ajungă la Cosey. Golful Sooker colcăia de ofiţeri secunzi şi de proaspete mămici; de tineri profesori, proprietari de terenuri, doctori şi oameni de afaceri. Oriunde întorceai capul, vedeai copii care fie stăteau călare pe gambele taţilor, fie-şi îngropau unchii pînă la gît în nisip. Bărbaţi şi femei laolaltă jucau crochet sau constituiau echipe de baseball, care nu-şi propuneau decît să nimerească valurile cu mingea. Bunicile vegheau asupra unor termosuri roşii cu mînere albe şi unor coşuri pline cu salată de crab, cu şuncă, pui, chifle din aluat dospit şi checuri însiropate cu lămîie – ah, Doamne! Pe urmă, hodoronc-tronc, în 1958, cu o îndrăzneală de poteră, Momîie-Poliţaii au scos capetele şi dimineaţa. Un cîntăreţ din clarinet şi nevasta lui se înecaseră chiar înainte de micul-dejun. Anvelopa de camion pe care ieşiseră în larg şi care fusese adusă la mal de valuri tîra după ea smocuri smulse dintr-o barbă. Peste tot se făceau presupuneri şi se vorbea în şoaptă că mireasa şi-ar fi făcut de cap chiar în luna de miere, dar faptele în sine erau neclare. Mai mult ca sigur că avusese din plin ocazia. În Complexul lui Cosey, întîlneai mai mulţi bărbaţi neînsuraţi şi arătoşi pe metru pătrat decît oriunde, abstracţie făcînd de Atlanta sau chiar de Chicago. Unii dintre ei veneau acolo pentru muzică, dar majoritatea veneau să danseze pe malul mării cu femeile drăguţe.