Printre marile bucurii pe care ți le oferă capitala țării se numără mersul pe stradă. Cu mașina, lucrurile sînt simple. Vara, rupi bascula în craterele de la Eroilor sau îți înflorești jantele în gropile mici și adînci de la Filaret. Cînd traversezi linia de tramvai în intersecția din Buzești, ai toate șansele să te alegi cu anvelopa franjuri: șina sare din cadru și atîrnă ca limba unui cîine otrăvit cu mercur. Noaptea e și mai frumos, dai peste tot felul de echipe în salopete cu epoleți de vaselină, agitînd frenetic cazmale și lămpi de sudură deasupra șinelor explodate.

Iarna, oferta se diversifică. Un amestec subtil de gheață și noroi te face să te simți ca-n Alaska, după ce tocmai a pleznit o magistrală de petrol. Iar cînd intri cu mașina pe străzile secundare din Aviatorilor, te întîmpină voios cuiele de la limitatoarele de viteză proaspăt smulse de lama utilajelor de deszăpezire.

Pe jos, mersul e și mai interesant. O mulțime zglobie, etern agitată de un ritm brownian, îți taie calea din toate părțile. Miroase a parizer și a prietenie între popoare. Vrei să ieși din metrou la Romană, cei de afară intră peste tine. Vrei să urci mai repede pe scara rulantă în Unirii, cei din stînga nu se mișcă, dar te privesc chiorîș. Vrei să ții dreapta pe trotuar pe Magheru, cei care vin din direcția opusă se năpustesc la întîlnire. Parcă o întreagă populație s-a hotărît, brusc și în același timp, să-și scoată la aer simțul tactil: să te ia în brațe sau să-ți simtă pantoful sub talpa bocancului e visul oricărui bucureștean respectabil.

NL nr. 31, anul IV, ianuarie 2010

sursa foto

În dosarul din acest număr al revistei Noua literatură (pe care în continuare n-o s-o găsiți în chioșcuri deoarece ițele difuzării de publicații în România depășesc prin complexitate puterile noastre adunate – versificația involuntară mi se trage tot de la subiectul dosarului nostru! – dar pe care sperăm s-o puteți citi curînd pe internet într-o formulă mai civilizată și mai accesibilă!), vă propunem un subiect cu totul și cu totul evazionist și care nu ține cont de chestiunile arzătoare ale literaturii noi (cum ar fi aceea dacă un tînăr poet l-a plagiat pe un altul cu care a împărțit aceeași cameră de cămin studențesc etc.). Subiectul este reeditarea într-o colecție completă, în 15 volume aflate în curs de apariție, a Celor o mie și una de nopți arabe, în traducerea din franceză a regretatului Haralambie Grămescu.

Așa traduse din franceză cum sînt ele, și așa hulite de specialiștii în arabistică (specialiști din partea cărora mi-am primit cuvenitele zeflemeli pentru admirația mea de nespecialist, dar nu am primit și mult-așteptatele lămuriri pentru care ar fi bine să ne revizuim această naivă admirație, deși am trimis e-mailuri, am păstrat spațiu, am insistat etc.), cu toate aceste bube deci, poveștile acestea ne-au marcat multora dintre noi copilăria. Cine vrea să vadă partea frivolă a chestiunii, se va gîndi la experiența de coloratură senzuală pe care noi, bieți copii ai comunismului, nu aveam de unde s-o extragem altfel. Nu ar fi nici asta puțin lucru, mai ales că senzualitatea, așa cum apare ea în 1001 de Nopți, e infinit mai interesantă și mai sofisticată decît brutalitatea porno la care au acces copiii prezentului spre paguba lor. (Mulți dintre scriitorii prezentului, de altfel, dintre cei care atacă subiecte de natură sexuală, dau impresia că singurul limbaj la care au avut acces a fost cel minimalist, mai degrabă non-articulat, al numitei industrii cinematografice! Și cum, vorba Șeherezadei, povestea se „izvodește” din alte povești, de aici probabil lipsa de imaginație și de flexibilitate lexicală a multora!) Cine vrea să vadă mai mult, se va gîndi la experiența stilistică pe care traducerea făcută de Grămescu ne-a oferit-o nouă tuturor. Și la experiența umană și literară pe care poveștile, chiar și în varianta lor franceză de secol XIX, o încapsulează și o transmit cititorilor.

Haralambie Grămescu nu mai trăiește ca să-i putem mulțumi. Tot ce putem face, ca să întoarcem darul primit, este să vorbim și să scriem despre această carte. Despre Editura ERC Press, care a avut ideea să republice această colecție și să o pună pe piață la preț de chioșc și în condiții de redactare care nu au nimic în comun cu ale celorlalte cărți care se pot cumpăra din aceleași locuri. Iar dacă mă întrebați totuși dacă eu cred că această apariție editorială are vreo legătură cu „literatura nouă”, v-aș putea răspunde, cu riscul să vă enervez pedagogic, că da, cred că are o foarte mare legătură. Și că nici unui scriitor nou nu i-ar strica să citească această literatură veche și să mestece un pic o limbă română plină de nuanțe pe cît de noi pentru urechile noastre, pe atît de vechi în istoria limbii și cel puțin tot pe atît de utile pentru oarecare exerciții literare care să țintească la mai mult decît la mica, ridicola epatare a burghezului de mileniu III.

NL nr. 31, anul IV, ianuarie 2010