Dacă ar fi să mă gîndesc cum a fost acest 2009 din punct de vedere vizual, aş spune că mă aşteptam la un discurs mai coerent şi mai conturat „după 20 de ani”, ceva care să mă sufoce cu totul, să nu-mi mai dea pace. Pe de-o parte a fost aşa, m-am surprins pe mine de multe ori în acest an folosind această sintagmă, alături de „revoluţie”, de „comunism” etc. Pe de altă parte, înţeleg zilele acestea că un discurs corect postcomunist nici nu poate avea încă loc şi mai văd clar cum generaţia tînără se raporează tot mai rar şi mai puţin la un asemenea tip de discurs.

Dan Perjovschi, Europe XXL, Lille

În Europa au avut loc o serie de expoziţii „la 20 de ani de la Căderea Zidului Berlinului”: părţi din Zid re-„modelate” (faimoasa East Side Gallery din Berlin, redesenată de o parte dintre artişti, care au acceptat să revină asupra desenelor lor, 19 ani mai tîrziu), ziduri de 20 de metri lungime înălţate în oraş (cum ar fi controversatul proiect al artistului german Helmut Preller, în Schoenberg), expoziţii şi proiecte artistice pan-europene, cum ar fi festivalul de artă contemporană de la Lille, din luna martie, Europe XXL, în care Dan Perjovschi a desenat pereţii negri ai unei foste poşte, transformînd întregul spaţiu într-unul asemănător unei temniţe a capitalismului.

La Bucureşti, februarie a fost o lună importantă, pentru că s-a deschis Pavilion Unicredit, un nou centru pentru artă contemporană, bine aşezat, atît geografic vorbind, cît şi ideologic. Condus de Răzvan Ion şi Eugen Rădescu şi finanţat de o bancă, ocupînd chiar spaţiul unei foste sucursale Unicredit, Pavilion Unicredit a continuat printr-un program coerent de expoziţii, s-a transformat într-un loc cu o bibliotecă în care găseşti – în sfîrşit! – cărţi şi reviste, la care nu mai ai acces nicăieri în altă parte în Bucureşti (Pavilion Resources Room). În toamna aceasta, au creat un nou concept, Free Academy, alternativă la sistemul educaţional românesc, aşa cum au numit-o, o şcoală liberă, deschisă oricui, un proiect care a început foarte bine, fără ezitări, iniţiat şi realizat de Eugen Rădescu.

În aprilie, am scris mult despre expoziţia deschisă la Centrul Cultural „Palatele Brâncoveneşti”, curatoriată de Erwin Kessler: Cel ce se pedepseşte singur. Ştefan Bertalan, Florin Mitroi şi Ion Grigorescu: arta şi România în anii ’80-’90. A fost descoperirea artei care se putea face în anii cei mai duri ai comunismului, o artă alternativă extraordinară, şocantă prin cinismul pe care cei trei artişti îl aveau orientat asupra propriilor lor persoane.

afiş Revoluţia în direct, Cafe-Bar Manifest

Înfiinţat tot în 2009 de către Asociaţia E-cart (Raluca Voinea, Angelica Iacob, Doina Anghel, Veronica Leca şi Eduard Constantin), Café-bar Manifest este o platformă a programului intitulat Departamentul pentru Artă în Spaţiul Public, ce a migrat de-a lungul anului în diferite spaţii bucureştene. Café-bar Manifest a generat întîlniri extrem de necesare în acest an, dacă ar fi doar să mă gîndesc la polemica creată în jurul artei alternative, a trecutului alternativ în raport cu o devoalare a unor date pînă acum secrete. O întîlnire ce a avut loc la sediul CNSAS, în prezenţa dosarelor de la Securitate la care în sfîrşit unii dintre artişti au avut acces. Invitaţi la dezbatere au fost Lia Perjovschi, Ion Grigorescu, Mircea Florian, Mihai Stănescu. În alte întîlniri Café-bar Manifest (Public Image, Revoluţia în direct!, Genealogii ale postcomunismului) i-am revăzut şi auzit pe Marius Babias, Claude Karnoouh, i-am cunoscut pe Mircea Florian, Milo Rau, Corneliu Porumboiu sau Ovidiu Ţichindeleanu.

Şi, dacă tot l-am amintit pe elveţianul Milo Rau, în discuţia Revoluţia în direct!, ce a avut loc în octombrie la sediul UNATC, pornind de la volumul Revoluţia Română Televizată. Contribuţii la istoria culturală a mediilor, apărut la Editura IDEA anul acesta, s-a vorbit mult despre piesa de teatru a cărei premieră a avut loc în decembrie la Teatrul Odeon: Ultimele ore ale lui Ceauşescu (autor şi director al proiectului Milo Rau, regie: Milo Rau şi Simone Eisenring, producţie şi dramaturgie: Jens Dietrich). O falsă piesă de teatru, mai apropiată de artele vizuale şi de instalaţie. Repunerea în scenă a procesului soţilor Ceauşescu – excelent jucaţi de Victoria Cociaş şi Constantin Cojocaru – a demonstrat cît de artificial poate fi acest act, cît de straniu şi, pînă la urmă, sec, arată procesul scandat. Cît de falsă şi de lipsită de emoţie arată o punere în scenă despre revoluţia română, pe care ne e imposibil să o vedem jucată, pe care nu o acceptăm altfel decît televizată, mediată. Revoluţia română nu poate fi decît la televizor, pe atît de reală sau jucată cum o ştim.

Iosif Kiraly, Mapping Berlin-Bucharest, Reconstruction, Berlin - Palast der Republik 1, 2004-2009, http://iokira.com/

Am să închei prin amintirea unui proiect artistic întins de-a lungul acestor 20 de ani, care oferă imaginea cea mai cuprinzătoare şi critică despre anii care au trecut: Iosif Király: Mapping Berlin-Bucharest. Deschis în luna noiembrie, cu ocazia Zilelor Culturii Germane, proiectul de fotografie şi reconstrucţii (www.iokira.com) al lui Király a fost deschis simultan în Galeria sub_Cărtureşti şi în Galeria Posibilă. Discursul lui Király se înscrie într-un discurs global despre artă; întîmplarea a făcut ca în aceeaşi perioadă să stau de vorbă şi cu teoreticianul Marius Babias şi cu artista Hito Steyerl. Şi să-mi dau seama că, după 20 de ani, ne luptăm să ştergem tot ceea ce ne aminteşte de comunism, timp în care urmele sale sînt descifrabile încă în tot ceea ce facem şi spunem.

NL nr. 30, anul IV, noiembrie-decembrie 2009