Cum ar fi să trăieşti în ultimul roman al lui McCarthy, o cronică a zilelor de pe urmă ale Vieţii însăşi? Ar fi o tortură, o nedreptate uriaşă adusă demnităţii umane sau, dimpotrivă, o pedeapsă pe care o meritam, sau chiar ceva dincolo de noţiunile de nedreptate sau pedeapsă, pentru care nu s-a inventat şi nu se mai inventa vreodată un cuvînt? Planeta e o epavă uriaşă, carbonizată, cenuşie, rece şi pustie, în care cei rămaşi în viaţă se manîncă unii pe alţii ca să nu moară de foame.  Ce s-a întîmplat de s-a ajuns aici, nu ni se spune. Dar cîte nu s-ar fi putut întîmpla în lumea în care trăiam! Aşa cum ne duceam zilele, preocupaţi de războaie, de distrugeri, de omoruri în masă, fericiţi atîta timp cît nu ni se întîmplau nou iar supermarketurile continuau să ne dea de mîncare. Ce-nsemna atunci umanitate?  Ce-nsemna atunci să-ţi pese? Orice n-ar fi însemnat, ar fi însemnat mai mult decît acum. Au trecut câţiva ani de atunci, şi noţiunea e deja arhaică, din alte timpuri. Timpuri care nu mai există şi nu se vor mai întoarce niciodată.

Şi totuşi, există un bărbat care se încăpăţînează să creadă altceva. De fapt, nici el nu ştie ce să creadă. Doar că nu-şi poate lăsa băieţelul să moară, un copil ce s-a născut în timp ce planeta exploda. Un copil pentru care lumea de odinioară, e o un concept inexistent. Poate pentru el, e chiar mai bine aşa. Mama copilului s-a sinucis la scurt timp după naştere. Ştia ce va urma. Din punctul ei de vedere, ar fi trebuit să se sinucidă cu toţii. Înainte de a fi bătuţi, violaţi, maltrataţi şi ucişi de alţii. În final, a făcut-o numai ea. Bărbatul şi copilul au continuat să trăiască. Să trăiască şi să se ascundă, să se mute permanent dintr-un loc în altul, să caute de mîncare, să poarte focul, adică speranţa, după ei. Să meargă pe drum. Pe drumul care nu duce nicăieri, pe drumul spre Moarte. Poartă după ei un cărucior care în zilele bune e plin cu ce reuşesc să adune de prin case şi pivniţi, şi un pistol cu două gloanţe în el. Pe care, dacă va fi cazul, le vor folosi pentru a-şi pune capăt zilelor. Acum, că a venit iarna, se îndreaptă spre sud, unde ar trebui să fie mai cald. Dar pînă acolo mai e mult de mers şi nu se ştie dacă vor ajunge vreodată. Bărbatul mai vrea să-i arate copilului oceanul, care poate mai e încă albastru. Deşi nu prea are cum.

Nu se întîmplă multe în Drumul. Ce-ar mai putea să se întîmple odată ce deja s-a întîmplat totul? Cîteva întîlniri cu “băieţii răi”, cum îi numeşte băiatul, dar din care reuşesc să scape, cîteva descinderi în case care încă mai stau în picioare, cîteva flesh-back-uri ale bărbatului atunci cînd coşmarul nu începuse, sau dacă începuse, nimeni nu-şi dădea seama încă de asta. Dialogurile, deşi oarecum numeroase, sînt sumare, propoziţii scurte, lipsite de energie, pentru că odată cu oamenii, limba însăşi moare. În rest, totul e descriere, iar meritul lui McCarthy e combinaţia dintre lirism şi nihilism pentru descrie unul şi acelaşi Nimic.

Cormac McCarthy, Drumul, traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, 2009, colecţia "Raftul Denisei"

The Road este răspunsul distopic al lui McCarthy la On the Road, a lui Kerouac. Foamea de viaţă din On the Road, a devenit aici doar foame, multitudinea de oameni care populau romanul beatnick-ului s-a transformat într-o mulţime de cadavre, America Ogarului Cenuşiu a devenit o Americă cenuşie. Totuşi, chiar şi în acest malaxor al deznădejdii, damnării şi durerii mai există un strop de speranţă. Cînd, la final, moare,  bărbatul are convingerea că “bunătatea  o să-l găsească pe băieţel. Întotdeauna a făcut asta. Şi-o s-o mai facă”. Şi culmea, bunătatea chiar îl găseşte,iar pentru băiat drumul nu se opreşte aici.

Fără îndoială, romanul lui Cormac McCarthy este o reuşită din perspectiva creării de atmosferă. Citindu-l, aproape că poţi simţi frigul, ploaia, frica, sentimentul zădărniciei care îi însoţesc aproape permanent pe cei doi. Dincolo de asta, apare la un moment dat sentimentul (pînă a citi cartea, am crezut că vorbim  doar de un minus al filmului) că ceva ce ar trebui să aibă loc, nu are, o monotonie care, s-ar putea agumenta, ţine tot de acest univers decimat în care fiecare zi seamănă cu cealaltă tocmai pentru că totul e redus la cenuşă şi scrum. Chiar şi aşa, există, după părerea mea, cam multe momente cînd “drumul” lecturii înseşi devine anevoios, suspansul fiind înlocuit de plictiseală. Deranjează, deşi, din nou,vor exista voci care să găsească tocmai în asta un farmec, şi multitudinea de OK-uri din dialogurile dintre tată şi fiu. Am înţeles, în acest univers deplorabil , folosirea OK-ului devine aproape o sfidare la adresa Neantului, o formă de rezistenţă, dar pe mine nu m-a convins. Una peste alta, ca să împrumut vocabula abuzată în roman, Drumul e o carte OK, dar care nu merita nici Pulizer-ul, nici James Tait Black Memorial-ul, premiile foarte prestigioase de care s-a bucurat.

Cormac McCarthy, Drumul, traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, 2009, colecţia “Raftul Denisei”

Găsesc întâmplător pe internet, încercând să mă agăţ de ceva pentru acest text de tombée du rideau a rubricii mele din NL, o postare care sună cam aşa:

„Îmi place să citesc, deşi mărturisesc că nu am fost nicicând o mare consumatoare de poezie. Prefer proza, o receptez mai uşor, o procesez mai repede. Probabil că e o chestiune de structură interioară, de circuit al sensibilităţii. Desigur, am fost şi eu atinsă de marea poezie, dar cam atât. Reperele mele în poezie se rezumă la clasici, la numele sonore, marii creatori care transcend (încă) vremuri şi culturi şi care reuşesc să mişte chiar şi profani şi sceptici ca mine. Întâmplarea a făcut ca în ultima vreme să am contact cu poezia românească a zilelor noastre. Această poezie a anilor 2000, care mă uimeşte, mă întristează şi mă revoltă. Sunt contemporan cu ea, trăim în aceeaşi lume – la naiba! de multe ori chiar în acelaşi oraş! – şi totuşi nu comunicăm. Pentru cine scrie poetul român al generaţiei 2000? Pentru publicul larg? Cu siguranţă nu! Eu pot garanta asta, tocmai pentru că sunt reprezentativă pentru acel public insuficient educat în ale poeziei, dar poate tocmai de aceea mai deschis, mai sincer, cu percepţii nealterate. Poezia românească contemporană nu mai are de mult legătura cu oamenii obişnuiţi, ca mine, a devenit auto-suficientă. Mai ştii, poate că asta e old news în rândul poeţilor şi eu abia am început să pun lucrurile cap la cap… Această poezie este scrisă de poet pentru ceilalţi poeţi, pentru critică, pentru o mână de iniţiaţi şi de adepţi ai unui mod anume de simţire. Cu toate acestea, poetul român al zilelor noastre visează să fie publicat. Nu contează cât de obscură este editura sau dacă şi-a finanţat volumul din propriul buzunar. De ce? Din pură vanitate, cu siguranţă, pentru că legătura cu masele, cu cititorul inocent a fost de mult dinamitată. Tirajul redus, umilitor, e o bună dovadă a dramei poeziei româneşti contemporane. Nu poţi să ignori publicul şi apoi să te surprindă dezinteresul acestuia. Cât vinde un poet român al generaţiei 2000? În ce tiraj e publicat? Mai grav, poezia românească contemporană pare, în mare măsură, să refuze mesajul, care nu mai este în graţiile autorilor, la fel cum rima a alunecat în uitare şi dispreţ. Una dintre marile ofense pe care le poţi aduce unui poet de astăzi este să îl întrebi: ce ai vrut să spui în poezia asta? Cei mai mulţi se vor bâlbâi, îţi vor spune că nu despre mesaj e vorba acum, trăim în epoca în care simţirea, chiar de moment, e regină, iar ideile nu mai au cap şi coadă. E OK să fii abstract dacă aşa te exprimi cel mai bine, nu e OK însă să fii incoerent. Eu, biet cititor neiniţiat şi îndărătnic în faţa filozofiei curente a exprimării poetice, voi căuta mereu planul secund, sensul, ideea. Poezia obişnuia să fie un vehicul al unui mesaj, nu? Era răbufnire într-o altă formă, strigăt, atenţionare, fragment de viaţă. Acolo mă influenţează statornic opera artistului. Nu pot accepta reducerea, din nou, a omului la simplu organ senzitiv, la animal cu nimic mai breaz decât necuvântătoarele. De ce să izolăm iar omul în exclusiva trăire şi să abandonăm ideea? De ce?! Mesajul, rima, comunicarea cu masele nu sunt desuete. Există însă efortul de a contura ideile, de a le da forma perfectă, teama de eşec. Cititorul de poezie needucat (ca mine, repet asta) este ca un copil înainte de a înţelege limbajul şi de a învăţa să vorbească; simte trăirea reală, dincolo de aparenţe. Şi-atunci, cuprinsă de amărăciune, privesc toţi autorii aceştia care recită în faţa audienţelor din ce în ce mai sărace, publică în volume din ce în ce mai subţiri la edituri tot mai obscure, îşi manevrează angoasa artistică (pe care nu o pun o clipă la îndoială) şi trăiesc în lipsuri şi necunoaştere şi mă întreb: când ne-am despărţit atât de tare? Nu vreau să fiu nedreaptă: fireşte că mă refer la situaţiile majoritare, şi nu la acei câţiva poetese şi poeţi actuali autentici, pe care am avut norocul să îi identific printre maldărele de versuri voit ermetice şi care au reuşit să provoace emoţie, să scrie cu adevărat. Deplâng doar starea poeziei româneşti de astăzi, care îmi pare legată la ochi şi la gură, hotărâtă să îşi refuze accesul la sublim.”

Am încercat să scriu, de doi ani şi jumătate încoace, cronicile pentru Cartea de poezie refuzând tocmai tentaţia – mare, ce-i drept – de a „deplânge starea poeziei româneşti de astăzi”: sunt prezenţi în textele respective numai autorii (poeţi sau oricum altcumva vrem să-i numim) pe care chiar m-a bucurat să-i laud, mai mult sau mai puţin entuziast/reţinut, fără nicio pretenţie de autoritate. Nu-mi plac formulările de tipul „simte trăirea reală”, „să abandonăm ideea”, „accesul la sublim”, „forma perfectă a ideilor”, „strigăt”, „statornic”, „opera artistului”, în general tot ce ţine de „adâncul sufletului” (cum ne-a rămas o vorbă mie şi câtorva prieteni) prost interpretat; atunci când mi-au scăpat prin texte, am acceptat amuzată de propriul avânt corectura din partea redacţiei şi, după ce am intrat pe bune în joc, cred că nu au mai îndrăznit să-mi sară în pagină. Am căutat deci şi, cred, am găsit din plin o poezie a anilor 2000 de bună calitate, care în niciun caz nu m-a „uimit, întristat şi revoltat”. Apreciez în continuare la ea, cum am mai spus, bucuria, umorul, ironia şi autoironia, joaca, inteligenţa, chiar şi în cele mai serioase şi grave ipostaze. Bineînţeles, este vorba despre o bucurie, o ironie, o inteligenţă etc. croite exact pe calapodul anilor 2000, nu despre unele rămase la situaţia lumii în care a fost scrisă marea poezie clasică – nu te poţi opri cu lectura la aceasta din urmă, pentru că, oricât ar transcende, „la naiba!”, vremuri şi culturi, nu înseamnă că nu mai poate fi atinsă, egalată (aici Radio vocea optimistului!). Nu e nimic rău în faptul că poetul român al zilelor noastre visează să fie publicat, deşi într-adevăr situaţia nu-i deloc roz (vorbesc din experienţă) în lumea editorială; asta este o altă mare discuţie. Mai importantă mi se pare, şi în cazul poeţilor tineri, ca în cazul tinerilor din toate domeniile, viteza de deplasare, pe teren propriu şi pe teren străin: organizarea rapidă a tot felul de întâlniri, happening-uri, meciuri, reprize-fulger în străinătate, schimburi de traduceri, schimburi de replici (cele fairplay) în presă etc.; se pare că poezia anilor 2000 divorţează de un public – format atât din cititori amatori, cât şi din cititori profesionişti, criticii – uşor anchilozat, cu artroză precoce, căruia îi lipseşte o provizie decentă de baterii, dispozitive şi accesorii de ultimă generaţie.

Mă opresc aici cu polemica. Prea sună a prolog. Să mai spun doar că aştept, cu sinceră nerăbdare, să citesc următoarele volume de poezie ale tuturor celor despre care am scris în NL – cum, ca să nu sar pe nimeni, ar trebui să caut în fiecare revistă din minunata colecţie pestriţă pe care am strâns-o pe unul din rafturile bibliotecii, deranjând astfel din somnul relaxat de după-amiază pisica mea tricoloră, fină cunoscătoare de poezie, mă mulţumesc doar să mă gândesc la toţi, ca la unul. Aştept deci cu nerăbdare şi mă mai gândesc la o frază citită ieri în volumul Nimic, cu poemele inedite (postume din timpul vieţii, cum le-a numit autorul) ale lui Mircea Cărtărescu:

„asta-i, băiete.
în poezie ca şi în sport
o duci o vreme şi nu mai poţi.
corpu-acesta imbecil se uzează,
creierul se pietrifică.
eu am pornit la maraton ca pe suta de metri
şi acum –.”

Dincolo de frumuseţea amăruie a versurilor, ca şi a întregii cărţi, nu-l cred pe cuvânt pe cel care vorbea, undeva între 1988 şi 1992, astfel şi aş spune mai degrabă că în poezie e doar… ca în poezie, orice altă comparaţie putând să ne înşele.

Mă bucur mult că am avut ocazia, în legătură cu sarcinile mele de serviciu cronicăresc, să mă gândesc pe-ndelete, dar fără exces de sare, zahăr şi grăsimi, la cestiunile noii-vechii poezii, să cunosc oameni apropiaţi mie, chiar şi wireless, şi să primesc, spre surprinderea mea, câte-o strângere de mână, un mulţumesc sau un zâmbet de-adevă. Sper să revin curând cu amănunte, în varianta on-line a Noii literaturi.

sursa foto

NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010

Galina Dursthoff (coord.), From Russia with Love, traducere de Ruslan Cârţa, 2009, Editura Art, Colecţia „Biblioteca Ideală”, 348 pag., 28,95 lei

From Russia with Love este cea mai proaspătă antologie de proză contemporană rusească, grupată după o temă lipită de literatura rusă „ca timbrul de scrisoare”: dragostea. Capitolul la care volumul strînge foarte multe puncte este diversitatea şi ingeniozitatea formulelor, termeni destul de vehiculaţi cînd vine vorba despre scris, dar, de cele mai multe ori, fără acoperire. Aici însă, diversitatea realmente încetează să mai fie o etichetă şi atît: Mamleev scrie despre o iubire întunecat-ocultă, care-l încearcă pe bărbatul-protagonist numai după ce unul sau altul dintre apropiaţi moare, Lev Kuklin descrie o scenă de amor fizic şi ad-hoc, petrecut prin gardul de sîrmă ghimpată care desparte deportaţii ajunşi într-o haltă uitată de lume, iar Sorokin descrie delirul unul necrofil pe care alcoolul îl aruncă într-o transă amoroasă cu obiectul dorinţei, coborît la cîţiva metri sub pămînt. Se întîmplă de multe ori ca dragostea să se strecoare tocmai în definiţia cinismului, la care s-ar reduce în ultimă instanţă, după unii dintre protagonişti, şi, de cele mai multe ori se întîmplă să nu fie neapărat cuplată cu fericirea. La fel, se poate ca dragostea să meargă bine mai ales cu votka şi cu străinii, cu parcurile pustii şi chiar cu fenomenele greu explicabile: hipnotism, impusuri criminale sau trădare. Soţul, de Serghei Bolmat, şi Ucigaşul şi micul său prieten, de Zahar Prilepin, n-ar trebui cu nici un preţ sărite, chiar dacă autorii lor, ca mulţi dintre cei antologaţi aici, sînt necunoscuţi în România. (A.P.)

Kurt Vonnegut, Puşcăriaşul, traducere din engleză de Viorica Boitor, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, 2009, 256 pag., 27 lei.

Puşcăriaşul este o carte pentru care pînă şi Vonnegut a lăsat modestia la o parte şi şi-a dat nota 10 – o carte care stă sub semnul administraţiei Nixon şi a scandalului Watergate şi care are un caracter politic explicit. Aici, Vonnegut îşi exprimă mai mult ca în orice roman apartenenţele şi simpatiile de stînga şi critică cum nu se poate mai bine derapajele sistemului capitalist. Totul este un amestec de ficţiune, elemente autobiografice, fapte şi personaje istorice sau politică. O serie de accidente/coincidenţe bizare îl fac pe eroul lui Vonnegut să treacă prin sistem ca un cuţit încins printr-un pachet de unt şi să dea totul peste cap într-un mod spectaculos, demn de un basm urban – un basm cum nu se poate mai actual în contextul crizei economice prin care trecem. (G.D.)

Ramón Gómez de la Serna, Tapiserii, traducere din limba spaniolă de Theodora Dincov, 2009, Editura Paralela 45, 184 pag., 24 lei.

Tapiseriile lui Ramón Gómez de la Serna, publicate pentru prima oară în româneşte de Editura Paralela 45 anul acesta, reprezintă o mîndrie pentru portofoliul oricărui editor din lume. Dar, cu toată munca pe care o pot presupune din partea redactorilor, trebuie să spun că traducerea Theodorei Dincov arată încă o dată cît de dificil de tradus este un autor ca Ramón şi cît de înşelătoare şi de capricioasă poate fi limba spaniolă, cel puţin aşa cum o vorbea excentricul creator al gregueriei. Iată un fragment care dă măsura originalităţii extraordinare a acestui scriitor spaniol, a fineţii şi a surprinzătoarelor asociaţii, care se întrevăd totuşi printre rîndurile unei variante româneşti destul de poticnite: „Sînii ei sînt ca doi melci fericiţi care-şi vor scoate coarnele de culoarea scorţişoarei şi le vor retrage la soare, arătîndu-se agitaţi, pigmentaţi şi încrezători în ceva care îi incită să devină nerăbdători şi tăcuţi, pregătiţi să se retragă şi să devină secretoşi ca şi coarnele de melc care prezidează asupra unui suflet secret şi blînd, fără voce sau gînduri, cu aparenţa de imobilitate plină de subtilităţi în care constă viaţa sa.” (L.M.)

Zoé Valdés, Eternitatea clipei, traducere din spaniolă de Carmen Spânu, 2008, Editura Trei, 324 pag., 29,90 lei.

Cred că e inevitabil să asociezi cartea Zoei Valdés cu aceea celebră a lui Maxine Hong Kingston, pe care orice absolvent de engleză americană o are bine înrădăcinată în memorie. Doar că melanjul este aici nu între America de Nord şi China veche, ci între aceasta din urmă şi o mult mai ambiguă Cuba, iar literar vorbind, deşi cu o anume stranietate asemănătoare, Valdés rămîne totuşi o autoare mai cu picioarele pe pămînt, mai mainstream, s-ar putea spune, mai fără adîncimile onirice ale lui Kingston, dar şi mai fără accentul feminist al acesteia. O carte despre o familie, dar şi despre disoluţia Chinei vechi, scrisă într-un amestec surprinzător de litanii cu sunet obscur, dar şi de expresivităţi directe, contemporane. (L.M.)

Cormac McCarthy, Drumul, traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, 2009, 224 pag., 25 lei.

În Drumul, Cormac McCarthy descrie extrem de bine şi de credibil o lume post-apocaliptică în care un bărbat şi fiul acestuia încearcă să-şi facă drum, să supravieţuiască, ţinîndu-se departe de ceilalţi supravieţuitori şi de metodele prin care aceştia au reuşit să rămînă în viaţă: crimă, sclavie, canibalism. Drumul nu este doar un roman despre sfîrşitul lumii, ci este mai ales despre umanitate şi despre sacrificiile făcute pentru a o păstra atunci cînd totul din jur e mort. Scrisă simplu şi eliptic, cartea lui McCarthy este plină de mister şi de suspans, foarte bine dozate, iar spre sfîrşit capătă dimensiuni biblice. Drumul i-a uns pe suflet nu doar pe fanii Mad Max sau Fallout, ci şi pe juriul care oferă premiul Pulitzer sau pe editorii revistelor care o enumeră printre cele mai bune cărţi ale ultimilor 25 de ani. Drumul lui McCarthy este o carte scrisă extraordinar, impresionantă, revoltătoare, dar convingătoare şi, nu în ultimul rînd, tulburătoare. Nu vă luaţi după blockbustere, sfîrşitul lumii va arăta mai mult ca sigur aşa: fără eroi, fără fapte vitejeşti, doar oameni pe drumuri, fugind şi ascunzîndu-se, supravieţuind, uneori, chiar cu preţul umanităţii. (G.D.)

O mie şi una de nopţi, traducere de Haralambie Grămescu, Editura Erc Press, apare în 15 volume, 8,99 lei.

O mie şi una de nopţi, exact ediţia integrală publicată în copilăriile noastre în „Biblioteca pentru toţi”, se întoarce în librării prin Editura Erc Press. E cartonată, ilustrată, la fel de micuţ e formatul fiecărui volum – vor ieşi 15 – şi păstrează traducerea lui Haralambie Grămescu. Nu se poate să te lase rece cărticica asta interminabilă! (A.P)

Ar trebui să fi devenit deja destul de clar că marea saga, Lîna de Aur şi El Dorado-ul zilelor noastre este căutarea alterităţii, de obicei prin mijloace cît mai aproape de non-ficţional. Schiop a intuit acest lucru încă de la primul său roman, pe bune/pe invers, şi ne-a servit pe şleau şi fără prea multe afectări scriitoriceşti o felie de subcultură, temă de care puţini prozatori români publicaţi în colecţii vizibile se atingeau pe vremea aceea.

Cu atît erau mai mici şansele să găseşti o carte în care mijloacele de expresie să se potrivească situaţiei: faţă de congenerele 69 şi Al patrulea element, de exemplu, care atingeau teme oarecum similare – apucăturile tineretului dezabuzat -, vocea lui Schiop suna cel mai puţin literaturizant şi cel mai fidel cu conţinutul textului, în care abulia, confuzia şi whatever-ismul sînt trăsăturile de căpătîi ale populaţiei căministe de la final de mileniu, dar şi ale scrisului lui Schiop. În Zero grade Kelvin, intuiţia autorului merge şi mai departe; la fel şi arta sa.

Schiop spunea despre prima carte că e despre prietenii săi; probabil că nici despre asta n-ar spune altceva, doar că de data asta cartierul de cămine din Cluj s-a proiectat la scară globală, iar „familia grunge” numără acum membri de pe toate meridianele, cu backgrounduri mai diverse şi cu poveşti mai complexe decît ale studenţilor din prima carte. Dacă e să vorbim despre prietenie, trebuie spus că aceasta capătă un sens mai destrămat şi mai efemer în Zero grade Kelvin, iar cu asta marcăm şi despărţirea de paradigma beatnicilor forever friends şi mai facem un pas spre contemporan. E bine. De altfel, eticheta de familie grunge pe care Schiop o aminteşte la început nu e deloc un simplu happy word – în lumea travellerilor perpetui, aceasta pare singura formă de comunitate posibilă. Fie că pleacă de-acasă în căutarea aventurii sau a banilor (iar personajul lui Schiop îşi deplînge pînă la un punct situaţia ingrată de-a nu fi un imigrant hedonist, ci unul împins de nevoie spre alte continente, deşi odată ajuns acolo nu prea mai contează care-ţi sînt scopurile), călătorii/emigranţii îmbrăţişează rapid identităţi tranzitorii, construite din poveştile spuse şi auzite şi din situarea faţă de ceilalţi. Un joc nesfîrşit de oglinzi din care rămîne, extrem de bine redată, o senzaţie de waste cu care ne întîlnim mai des în romanele americane decît în cele autohtone. Pentru consecvenţă, totul e ţinut într-un registru minor, minimalist: dramele de familie, de pildă, epurate de orice dramatism manifest, sînt amintite în trecere în conversaţia eternă care îi ţine laolaltă pe travelleri; dacă n-ar fi la mijloc tranzitul şi dezabuzarea oarecum mizerabilistă, Schiop ar aminti consistent de Augusten Burroghs, cel din Alergînd ca apucaţii. Mai ales pentru umorul de calitate, niciodată forţat; de fapt, ar fi fost şi strident să fie altfel.

Pentru că îşi extinde spaţiul de referinţă, Schiop are acum ocazia să acopere mai multe teme şi cred că nu ratează cam nici una dintre cele care îi ies în cale pe drumurile satului global. Statutul de imigrant – legal sau „pe naşpa”, din nou, nu mai e prea relevant – e explorat în toată angoasa lipsei sale de orizont, punctată ocazional de exuberanţa întrevederii vreunei posibilităţi. Aici Schiop aminteşte de Asylantul lui Liviu Bîrsan, minus tragismul statutului de refugiat (politic sau economic), fiindcă, în ciuda amărăciunii vagi amintite mai sus, că eroul e pus pe drumuri nu atît de experimentalism, precum colegii săi occidentali, cît de lipsa de orizont resimţită în patrie, în Zero grade Kelvin nu se simte scrîşnetul din dinţi al luptei pentru supravieţuire. Şi nici un alt scrîşnet, de altfel, nu se mai simte la temperatura îngheţului absolut. Schiop trimite către o lume post-umană – cred că ăsta ar fi rostul introducerii şi al încheierii în cheie SF – al cărei prim efect e îngheţul. Iar metafora titlului cred că se opreşte aici. Un îngheţ calm, resemnat, care se întinde pe întreg „domeniul luptei” – ca să amintesc una dintre referinţele care i s-au atribuit lui Schiop, probabil pe drept cuvînt (deşi îi lipseşte cinismul suveran şi uneori cam demonstrativ al lui Houellebecq). Cel mai afectat teritoriu pare să fie, de departe, cel sexual. A nu se înţelege că din carte ar lipsi cumva sexul – de fapt, ea se şi deschide cu o conversaţie în care naratorul îl pune pe colegul său de cules mere, afrikaans-ul Hansie, să-i povestească cum a făcut-o la unsprezece ani. Relatarea e cumva seacă şi lipsită de orice spectaculos, nu e nici măcar sordidă sau promiscuă, aşa cum le reuşea celor 17 ficţionari strînşi acum doi ani în antologia Poveşti erotice româneşti sau celor 18 ruşi despre care puteţi citi în acest număr. De fapt, cu vorbele lui Lacan, il n’y a pas de rapport sexuel. Şi cu asta intrăm în textul lui Žižek, No sex, please, we’re post-human – care, din nou, porneşte de la Houellebecq, dar îl expediază repede şi continuă spre consideraţii mai adînci despre virtualitate şi despre cyberspaţiu. Din fericire pentru cititorii ca mine, care nu se omoară după ficţiunea cyberpunk, Schiop a făcut din acest filon doar un cadru de referinţă, căci grosul romanului său se desfăşoară într-un (micro)realism foarte bine trasat, după care par să tînjească pînă şi personajele hyperrealiste din viitor: „Era pace, era realism”, spune personajul nenumit din primul capitol, [filmul morţii]. O pace cel mai probabil pre-apocaliptică, fiindcă lucrurile curg cu un calm de neoprit spre capitolul final, [două specii], în care din nou se simte nostalgia fostei umanităţi, aşa cum o fi fost ea. Dar nu mai e nimic de făcut.

Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, Editura Polirom, 2009, colecţia “EGO.Proză”, 256 pag.

NL nr. 30, anul IV, noiembrie-decembrie 2009

• Revista britanică Literary Review premiază de 16 ani cea mai slabă descriere a unui act sexual din cărţile contemporane de ficţiune. Nefericitul cîştigător de anul acesta al premiului „Bad Sex Award” este Jonathan Littel, cu un fragment din romanul Binevoitoarele (2006, trad. ro. de Vasile Savin, 2009, RAO Books); este prima traducere care cîştigă acest nedorit premiu. Probabil ca juriul care i-a acordat romanului Goncourt-ul a sărit pasajele respective. Printre contracandidaţii lui Littel se numără Philip Roth, John Banville, Amos Oz, Sanjida O’Connell, Paul Theroux, Richard Milward, Simon Van Booy, Anthony Quinn, dar şi Nick Cave, cu Moartea lui Bunny Munro (trad. ro. de Ciprian Şiulea, 2009, Polirom). Cine s-ar fi gîndit că un rock star nu se pricepe să descrie o scenă de sex?

• Poemhunter.com este locul unde găsești orice poezie care îți trece prin cap, mai veche sau mai nouă. Recomand Journey of the Magi, de T. S. Eliot, ca să fim în ton cu calendarul creștin și cu evenimentele marcate în această perioadă.

• Dacă mai vreți un articol despre Herta Muller, pe site-ul ziarului The Telegraph găsiți o recenzie a traducerii The Passport (Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt – încă netradusă la noi). Și tot aici am citit despre cea mai nouă carte a lui Zadie Smith, Changing my mind. Zadie Smith este cunoscută publicului din România cu romanul de debut Dinți albi şi cu Despre frumuseţe. Revenind la Changing my mind, trebuie spus că este o carte făcută din bucăți şi fragmente, redate sub titulatura de „eseuri”. Inițial autoarea a vrut să scrie un roman, însă, văzând că nu prea îi iese, s-a gândit să apeleze la articolele pe care le-a scris în trecut la invitația diferitelor reviste. Astfel, Changing My Mind adună eseuri şi articole cu păreri personale despre George Eliot, Franz Kafka, critică de film, notițe din călătorii ş.a.. Ca să-şi explice tehnica, în ziarul The Guardian, Zadie Smith publică un text cu titlul: An essay is an act of imagination. It still takes quite as much art as fiction. Textul e o demonstraţie ambiţioasă a celor declarate în titlu şi aduce multe argumente pentru relaxarea graniţelor dintre specii.

• Cui nu-i plac poeziile haiku? Da, da poeziile acelea mici și drăgălașe de care mai scriam și noi câteodată în clasă la M.I. (muncă independentă). Ce vreau să vă zic este pe Twitter că a apărut un canal dedicat exclusiv acestui gen de poezie.  Caută pe net twiHaiku și vei vedea. Iar dacă ai o idee pe care vrei să o citească o lume întreagă, nu ai decât să îți faci cont (dacă nu ai deja), să scrii poezioara, apoi să aștepți reacțiile. Mult succes!

• Site-ul Letters of Note adună scrisori „care merită un public mai larg”, de obicei ale unor personalităţi publice. Una dintre aceste scrisori este şi cea trimisă de soldatul Kurt Vonnegut familiei sale, după ce fusese capturat de trupele Wehrmahtului şi închis într-un abator subteran cunoscut sub numele „Abatorul Cinci”. Faptul că se afla aici i-a salvat viaţa lui Vonnegut, pentru că la o lună după capturarea sa a avut loc în apropiere bombardarea oraşului Dresda. Găsiţi relatarea acestei perioade, altfel decît o ştiţi din Abatorul Cinci, în trei pagini dactilografiate, care se încheie astfel: „I’ve too damned much to say, the rest will have to wait, I can’t receive mail here so don’t write”; textul şi facsimilul sînt disponibile pe site.

• La final de an se fac topuri şi liste. Makeliterature.com/blog vă oferă un top ten al celor mai faimoşi scriitori contemporani, nu înainte de a pune întrebări de genul: care sînt criteriile după care stabilim cine e faimos şi cine e mai puţin faimos. Nu o să zic nimic despre cine intră în această listă, vă las să descoperiţi singuri.

• Tot despre topuri: revista Times nominalizează cele mai bune idei ale anului 2009, dintre care amintim: Autostrăzile pentru biciclete, Vacile cu nume dau mai mult lapte decît vacile anonime, Sticlele de bere goale sînt arme veritabile, Cîinele care străluceşte în întuneric (lansat în aprilie), Muzica pentru maimuţe, Efectul Obama etc. şi lista continuă la fel de sarcastic pe Nytimes.com

• Pentru că nu e doar sfîrşit de an, ci şi de mileniu, bilanţurile se ţin lanţ: pentru pasionaţii de romane grafice, revista Paste a desemnat cele mai bune exemplare ale deceniului. În ciuda succesului genului, nu vă aşteptaţi totuşi să le citiţi prea curînd în româneşte. Cîştigătorul este Craig Thompson, cu Blankets, iar motivaţia redacţiei sună astfel: „Cînd citeşti Blankets e ca şi cum ţi-ai retrăi tinereţea, pe măsură ce străbaţi încercările personale ale artistului legate de religia fundamentalistă şi de melodrama adolescentină din America provincială. Povestea a fost spusă în repetate rînduri, dar versiunea lui Craig Thompson e una dintre cele mai oneste, mai calde şi mai captivante interpretări. E ca şi cum ai merge spre casă cu un prieten apropiat şi aţi descoperi cît de asemănătoare sînt de fapt călătoriile voastre”.

• Apropo de romane grafice, pasionaţilor de mişcarea Beat sigur le va plăcea volumul The Beats. A Graphic History, Harvey Pekar, Ed Piskor et al, Souvenir Press, 2009, care reia istoria mişcării făcînd din Kerouac, Burroughs şi Ginsberg personaje de benzi desenate alb-negru. Însă recenzentului de la 3AM Magazine, care declară că n-a citit nimic din producţia grupului tutelat de cei trei, nu i-a plăcut deloc de grupul vesel: „Indiferent de realizările lor ca scriitori, [cei trei] par să fi fost nişte fiinţe umane îngrozitoare”. La fel i se par personajele Beat şi soţiei lui Harvey Pekar, responsabil pentru text, care are şi ea un entry în carte, despre Beatnik Chicks.

• Şi site-ul Amazon a desemnat cele mai bine-vîndute cărţi ale deceniului, dar aici rezultatele sînt cît se poate de previzibile şi, totodată, greu de explicat: pe primele şase locuri stau binecunoscutele cărţi ale autoarelor JK Rowling şi Stephenie Meyer, într-o alternanţă care mă face să mă gîndesc că cele două vor scrie în curînd o carte împreună, ca să se asigure că ocupă toate locurile. Dar printre bestsellerurile deceniului se numără şi suavele Vînătorii de zmeie (trad. ro. Crenguţa Năpristoc, 2007, Editura Niculescu) şi Splendida cetate a celor o mie de sori (trad. ro. Crenguţa Năpristoc, 2008, Editura Niculescu), de Khaled Hosseini. Lista celor mai bine-vînduţi autori e însă şi mai deconcertantă: alături de Rowling, Meyer, Jamie Oliver (!!!) şi Dan Brown s-a găsit un onorabil loc nouă pentru Alexander McCall Smith şi un loc zece pentru Shakespeare. Vorba lui Alex Săndulescu: Avanti popolo!

Elena Drăghici & Ana Chiriţoiu

sursa foto

NL nr. 30, anul IV, noiembrie-decembrie 2009

De cele mai multe ori tinerii critici literari aleg să debuteze în volum publicîndu-şi fie lucrările de doctorat, fie ample selecţii de articole publicate în periodice. Ambele situaţii sînt relativ comode. În prima, criticul are de partea lui (măcar teoretic) sprijinul profesorului coordonator, în cea de-a doua, efortul de scriere a unui volum întreg este mult diluat. Georgiana Sârbu nu face excepţie cu proaspătul volum, Istoriile periferiei – Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, publicat la Cartea Românească. Textul este la origine o teză de doctorat (coordonator fiind Nicolae Manolescu).

Cartea debutează surprinzător cu un pasaj autobiografic, descriptiv, foarte plastic, departe de rigori şi de încorsetări academice. Georgiana Sârbu surprinde de la bun început prin vocea de scriitor, nu prin glas critic: „Locuiesc de opt ani într-un cartier periferic. Şoseaua Giurgiului, intersecţia cu Toporaşi. La trei staţii de ieşirea din oraş şi la doar o aruncătură de băţ de Ferentari. Cînd circulaţia se mai domoleşte, noaptea, mă delectez cu manele, cîntate live (de maeştrii ai genului sau de diletanţi) în curtea caselor din vecinătate. N-am termopan. Şi chiar dacă aş avea, sîmbăta e petrecere cu două etaje mai sus, aşa că tot aş fi la curent cu ultimele hituri în materie. Aceasta este mahalaua în care trăiesc din anul II de facultate (Litere). Mă trezeau forfota şi zgomotul tramvaielor care îşi tîrăsc de la 5 trupul greoi pe şine. Şi aşa puteam ajunge şi eu la cursurile de dimineaţă”.

După introducere, prima parte a cărţii este un exerciţiu critic cuminte, atent documentat, fără stridenţe, dar şi fără străluciri, în care Georgiana Sârbu face ceea ce anunţa în subtitlu – o cronică a mahalalelor în romanul românesc. Surpriză însă, de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, analiza critică nu mai face decît… o singură oprire, la Eugen Barbu şi la al său roman Groapa. O altă surpriză legată de structura cărţii este că în această parte ordonarea capitolelor nu se face cronologic (analizîndu-se mai întîi Maidanul cu dragoste şi abia apoi Groapa şi Amantul Colivăresei), şi romanul lui Barbu are întîietate. Trecînd însă peste aceste mici imperfecţiuni care ţin de formă, reţinem însă una dintre temele dragi autoarei, surprinzătoare şi ofertantă: aceea că asistăm de fapt la o migraţie inversă a sistemelor de valori, nu dinspre centru către periferie, ci tocmai pe dos. Georgiana Sârbu susţine (convingător) că nu civilizaţia, maniera şi ştaiful cuceresc puţin cîte puţin mahalaua, ci că mahalaua cucereşte, încet şi implacabil, centrul. Explicaţiile sînt clare, argumentele fiind cel mai adesea de ordin social. Iată unul, de pildă: „Trebuie să pornim de la premisa că mahalagiii poartă stigmatul fatalităţii. Spaţiul periferiei este pentru mulţi dintre ei singurul care le-a oferit formare. Prin forţa împrejurărilor, ei n-au cunoscut o societate diferită de aceea în care trăiesc. În plus, civiliţaţia/cultura, termenii problemei nu intră într-un cod genetic pe care să-l moştenească. Ele se dobîndesc. Ca rezultat al educatorilor, al exerciţiilor. La care ei n-au acces” (p. 45).

În partea a doua Georgiana Sârbu îşi permite o libertate critică mult mai mare. Nu se mai rezumă la comentarea critică a unor romane despre mahala şi face în schimb o radiografie a mahalalelor şi a elementelor care le alcătuiesc. Trece în revistă tipologii, stereotipii, obiceiuri şi tare. Jonglează cu mare uşurinţă cu referinţele, alături de cele trei romane deja pomenite, fiind citate şi Zahei Orbul, Craii de Curtea Veche, Calea Văcăreşti – de Isac Peltz -, Papucii lui Mahmud etc. Nu lipsesc notaţiile suculente ale autoarei, uneori de o ironie muşcătoare. În deschiderea unui capitol despre vestimentaţie, Georgiana Sârbu face o descriere plastică a unor indivizi care au migrat de la periferie către centru şi care reprezintă adevărate tipologii: „Aţi fost de curând într-un mall bucureştean [...] la cumpărături sau pur şi simplu să vedeţi un film? Să nu-mi spuneţi că n-aţi observat tineri domni îmbrăcaţi într-o cămaşă descheiată la 2-3 nasturi, cît să se vadă un lanţ [...]. Domnii aceştia daţi cu gel şi cu parfum Bulgari Acqua ţin de mînă un accesoriu nelipsit – o domnişoară (blondă sau brună), cu părul îndreptat cu placa, pe tocuri ameţitoare. [...] Acesta e primul tip de dandy. Lîngă el trebuie să mai aşezăm o subcategorie a dandismului: fiţosul. [...] El e îmbrăcat în pantaloni de trening sau jeans, are un tricou mulat, pe care trebuie să se vadă neapărat logoul unui brand comercial (de obicei italian şi contrafăcut, produs cumpărat de la băieţi). E conectat la două accesorii: într-o mînă, cheile de la maşină, în cealaltă, tot o domnişoară, cu diferenţa că aceasta, spre deosebire de prima, e mai dezbrăcată şi machiată vizibil, pînă la strident. Indiferent de anotimp, pe cap, ca o diademă preţioasă, se sprijină ochelarii de soare, gen police, supradimensionaţi” (p. 141-142).

Georgiana Sârbu face în Istoriile periferiei o cronică destul de cuprinzătoare a mahalalelor, reuşind, dincolo de verdicte critice şi de analize, să scoată în faţă o lume colorată, uimitoare, foarte vie. Cartea este pe măsura universului pe care îl descrie: fascinează şi seduce. Se citeşte cu uşurinţă şi oferă mici delicii stilistice, fiind lipsită de stîngăcii supărătoare sau de interminabile referinţe bibliografice.

Georgiana Sârbu, Istoriile periferiei – Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 240 pag.

NL nr. 30, anul IV, noiembrie-decembrie 2009

În ziua în care, în timp ce conducea pe autostradă, frumoasa, glorioasa, fermecătoarea Shannon McFarland, alias Kay MacIsaac, alias Bubba-Joan, alias Daisy St. Patience, alias Cucuieţ, primeşte un glonţ calibru 30 în plină figură, mutilînd-o pe viaţă, cariera ei de supermodel invidiat de toată lumea ia sfîrşit. Brusc, violent şi ireversibil. Ceea ce urmează, adică romanul pe care îl citim, pare a fi cronica răzbunării ei, dar atenţie, autorul e domnul Chuck Palahniuk, cel pentru care nimic nu este ce pare a fi. Asta înseamnă că nici Brandy Alexander, actualmente prietena ei cea mai bună, cu care Shannon s-a cunoscut în spital, nu este (numai) prietena ei cea mai bună, nici Evie Cottrell, aparent duşmanca ei cea mai înverşunată, nu este (eminamente) duşmanca ei cea mai înverşunată şi nici Seth Thomas, iubitul ei (in)fidel, alias Manus Kelley, alias Chase Manhattan etc. etc., nu este tocmai cine se pretinde. Fiecare personaj conţine multitudini, vorba lui Whitman, iar alternarea identităţilor se derulează cu frecvenţa alternării toaletelor şi-a îngurgitării de tot felul de pastiluţe, activităţi pe care protagoniştii din Monştri invizibili le efectuează nu doar pentru a se menţine în formă dar şi pentru a se menţine în viaţă. Această relativizare a identităţilor aduce cu sine prezenţa constantă a elementului surpriză, chiar a şocantului, în roman, fapt ce contribuie la destabilizarea progresivă a încrederii cititorului în informaţiile care i se oferă.

Altfel spus, singurul lucru pe care putem conta este tocmai imprevizibilul intrigii care devine practic forţa propulsoare din spatele ei. Evenimentele se ţin lanţ, chiar dacă această înlănţuire nu este nici pe departe una tradiţională, cronologică. Aşa cum o spune şi Palahniuk încă din primele pagini, „nu te aştepta ca ăsta să fie genul ăla de poveste cu: şi apoi, şi apoi, şi apoi”, şi într-adevăr nu este. De altfel, refuzul liniarităţii temporale se mulează perfect pe sinuozitatea şi pe pluriidentitatea personajelor, dîndu-le şansa de a „interpreta” roluri care mai de care mai diverse.

Faimos pentru imagistica sa violentă, sumbră, macabră, chiar apocaliptică, Palahniuk nu sacrifică verosimilul în favoarea creării de atmosferă. Dimpotrivă, lumea modei, cu manechinele, cu invidiile, cu ambiţiile şi cu grotescul ei, este surprinsă în tonuri dintre cele mai realiste, chiar dacă s-ar putea argumenta că lumea modei în sine nu prea are de-a face cu realitatea. Dincolo însă de această conjunctură trebuie spus că realismul lui Palahniuk e mai mereu unul hidos, mutilant dacă nu la propriu, ca în romanul de faţă, atunci cel puţin simbolic, deşi de cele mai multe ori scriitorul operează pe ambele planuri simultan.

Finalul, apoteotic ca de obicei, dă cărţile (sau cartea) pe faţă, clarificînd implicit şi scena din deschidere cînd „nimeni nu-i mort de tot dar să zicem că ceasul se apropie.”Adevărul se dezbracă de toaletele dichisite ale aparenţelor şi se înfăţişează dinaintea noastră gol-goluţ în toată splendoarea sa. Totul e bine cînd se termină cu bine sau pe cît se poate de bine în acest univers paralel, familiar şi totuşi atît de straniu, care este ficţiunea.

Hipnotic, necruţător, intens, Palahniuk este şi un maestru al subminării tuturor convenţiilor (literare dar şi lumeşti) unui joc pe care scriitorul îl face cu plăcere pentru că singurele reguli sînt ale lui.

Chuck Palahniuk, Monştri invizibili, traducere şi note de Mircea Pricăjan, Editura Polirom, 2008, 296 pag.

NL nr. 30, anul IV, noiembrie-decembrie 2009

Cam tot ce primeşte undeva într-un loc ascuns de soare ştampila made in U.R.S.S., mai nou Rusia, te duce cu gîndul la ceva grosolan, masiv, greoi, milităros, rece, fără nici un fel de delicateţe sau de subtilitate, dar foarte practic. Se aplică mai ales la perechile de ghete care, deşi greoaie, vor trece prin toate noroaiele/zăpezile fără nici o problemă, la Katiuşele care nu prea ţin cont de precizie, ci aruncă cu un braţ generos de rachete undeva într-un perimetru la fel de generos din jurul ţintei, la Kalaşurile care nu sînt deloc estetice, dar sînt al naibii de precise şi atît de eficiente încît unele ţări şi le-au urcat pe steag. La fel se întîmplă şi cu poveştile de dragoste/iubire made in Russia. Cînd am pus mîna pe antologia From Russia with Love, am fost cam naiv să mă încred întocmai în litera titlului. Cele optsprezece proze scurte sînt în primul rînd poveşti de dragoste ratate, nu este nimic roz în ele, nici un fel de inimioară, doar amărăciune, dezgust, frustrare, dezamăgire, decadenţă, nimic pozitiv, nici un fel de rază de soare sau de speranţă. La ruşi dragostea se amestecă de cele mai multe ori cu politicul, cu războiul, cu tranziţia oribilă care transformă totul într-un interes, într-un schimb, în prostituţie, viol şi violentare. Nu vă iluzionaţi, în această antologie ruşii nu iubesc, sau atunci cînd o fac e o chestie aproape grotescă.

Ludmila Uliţkaia este cea care deschide antologia: ne prezintă două personaje adulterine care se iubesc, dar se trădează, împinse de sistem, şi care se resemnează. Este poate singura poveste cu adevărat de dragoste… în rezervă. Chiar dacă fusese turnată de amant, femeia nu-l refuză cînd iese de la închisoare, după aproape 20 de ani, dar nici bărbatul nu-şi asumă în totalitate fapta, ci preferă să zboare pe sub radar. Anna Politkovskaia are şi ea un text politic despre iubirea dintre doi invalizi ce se petrece între pereţii unei clădiri distruse de bombardamente din Groznîi. Textul Svetlanei Vasilenko începe cu un dublu divorţ şi se continuă cu o beţie cruntă cu accente lesbiene şi fantastice. Povestea de dragoste a lui Zahar Prilepin are în prim-plan un soldat fără inimă, obsedat de dorinţa de a ucide, şi o femeie ce rămîne văduvă şi plină de amărăciune. Soţul lui Serghei Bolmat este excelent, cinic: un papă-lapte care are impresia că-şi iubeşte soţia adulterină ajunge să încerce să-şi răzbune dezonorarea cu un ciocan, dar e făcut din vorbe de amant şi i se cumpără tăcerea: „Îşi aminti de soţia lui – soţia i se părea o scandalagioaică desfrînată şi meschină.”

Proza lui Mamleev este dezamăgitoare, destul de slab scrisă: ne prezintă un caz patologic al unui tip care se tot îndrăgosteşte doar de femei/bărbaţi morţi – fără nici un fel de necrofilie, pentru asta mai aveţi de aşteptat pînă la Dragostea lui Sanka a lui Sorokin, unde veţi găsi o scenă de sex cu o moartă în putrefacţie. În această antologie ajungi de multe ori să-i dai dreptate lui Gorcev, care spune: „Priviţi dintr-o anumită parte, îndrăgostiţii nu produc o impresie plăcută.”

O proză cu accente americane á la Bret Easton Ellis este cea a lui Vladimir Spektr, Imagini alb-negru, film mut, care ne prezintă o bîrfă şi o discuţie meditativă, purtată deasupra unor cocktailuri scumpe, a rusoaicelor de bani gata; conversaţia se lasă cu conştientizarea unei crime.

Un greu al prozatorilor ruşi prezent în această antologie este şi Erofeev. În Masaj chinezesc el ne spune povestea de dragoste/erotică a unui scriitor/narator cu o maseuză chinezoaică minoră, printre cîteva meditaţii cu tentă filozofică asupra lumii chineze taoiste-comuniste. În orice caz, eroticul ia prim-planul, aşa cum era de aşteptat, pentru că pînă şi americanii ştiu că sexul vinde, însă povestea se termină în coadă de peşte, cu un threesome nu foarte reuşit şi cu maseuza transformîndu-se într-o gimnastă/agent secret ce plonjează în gol de la etajul 18 (tot atîtea cîte proze sînt în antologie) pentru a-i înscena o situaţie dubioasă.

Cum iubesc ruşii? Ciudat. În geacă de camuflaj, Prin sîrmă ghimpată, traumatizant, pornografic, trist, deprimant, post-apocaliptic. De fapt, titlul antologiei este unul foarte cinic, pentru că numai despre dragoste nu e vorba în From Russia with Love. Ce e şi mai ciudat, sau poate că nu, e că între diferite antologii de proză scurtă pe o astfel de temă la americani şi la ruşi, războiul rece ar fi still on. Volume de proză scurtă ale unora ca Miranda July sau Augusten Burroughs, autori americani, tratează această temă dintr-o cu totul altă perspectivă: la ambii există iubirii neîmpărtăşite, triste, dar la ei apare întotdeauna o fineţe, o speranţă şi un orizont roz, plăcut, cald.

From Russia with Love, Galina Dursthoff (coord.), traducere din limba rusă de Ruslan Cârţa, Editura Art, Colecţia „Biblioteca Ideală”, 2009, 348 pag.

NL nr. 30, anul IV, noiembrie-decembrie 2009

I-ai spune fantasy şi nu-ţi prea vine, e prea multă simţire omenesc-amară în carte; să-i zici mix realisto-fantast, se duce tot hazul discuţiei şi al mizei care, în romanul lui Matei Florian, chiar subminează clasificările şi verdictele. Cu o precizare: chiar dacă scrie despre pitici şi despre lumile lor mici, felia de ficţiune pe care Matei Florian se simte ca acasă nu e deloc una minoră.

La primele pagini – pînă să intre în scenă piticii – romanul pare o lungă scrisoare de dragoste, însăilată de un bărbat care divaghează din paragraf în paragraf, pierdut într-un incontrolabil flux de amintiri şi de senzaţii. Ştim că e singur, izolat în vecinătatea munţilor, că suferă în lipsa iubitei, că-i e frig şi că se teme de iarnă. Taie lemne purtînd pe deget inelul primit de la ea şi la fiecare gură de aer îngheţat, alunecă inevitabil în trecut, smulgînd de aici litanii cu care pare că se autoflagelează. Ştim că ceva grav s-a petrecut cu cei doi iubiţi, chiar dacă iniţial sîntem lăsaţi să intuim că nu ireparabil. Şi aşteptăm, încurajaţi de shoturile energizante de umor din poveste, să vedem cum fata se întoarce la băiat, şi, dacă aşa stau lucrurile, cum arată o poveste de dragoste fericită şi literar valabilă. Există însă un „bună dimineaţa” cu care începe fiecare capitol/scrisoare şi care, de la un punct încolo, marchează mai mult decît ritmicitatea şirului de suspine ale bărbatului rupt de lume, devenind un soi de refren întunecat al unei balade mai mult triste decît vesele.

Cînd piticii întră în scenă, o fac pe o stare cel puţin bizară a protagonistului, care, încovoiat de tristeţe şi de deznădejde, alunecă la pămînt, într-un abandon care suspendă orice fel de capacitate, de nevoie sau de dorinţă de a mai comunica cu lumea semenilor: „Era o linişte greu de suportat, iar soarele mai avea puţin pînă să dispară pe cărarea lui din spatele pădurii, mi se părea nedrept să fie aşa, da, lucrurile ar trebui să rămînă suspendate, crede-mă, nu puteam face nimic decît să suport liniştea şi să aştept, era greu şi mă simţeam învins, atunci am alunecat, dacă ai şti cît de firesc e să te întinzi la pămînt, nu e nici un fel de ruşine, ai să vezi că, după un timp, odată ce inima încetează să te mai asurzească, începi să te obişnuieşti, să simţi pămîntul de sub tine ca un animal uriaş şi blînd”.

Dezbărîndu-se de „decenţa” lui preaomenească, bărbatul, concentrat să urmărească o furnică (sic!), se caţără ca-n transă pe o creangă de frasin, cînd se trezeşte brusc cu trei creaturi minuscule, trei ghemotoace de ceaţă, care încep să-i vorbească. Primul care rupe tăcerea, administrîndu-i mustrări chiar de la prima vedere, pe motiv că fumează cam mult, este Usi, piticul peltic de ceaţă verde. Monologul lui Usi e întrerupt de intervenţia lui Altfred, piticul pedant, grav şi scorţos, de ceaţă galbenă, mogîldeaţă cu morgă academică şi cu o predilecţie pentru dictoanele latine. Ultimul, şi pînă la urmă cel mai important, este Şi Hams şi Regretel, care îşi pierduse însă prima parte a numelui, Şi Hams şi,  în urma unui episod care va lămuri pe cît de poate motivul pentru care lumea piticilor şi viaţa îndrăgostitului năuc ajung subit să intre în vibraţie.

Apariţia piticilor nu întrerupe şirul de scrisori în care cel abandonat se tînguieşte iubitei, povestindu-i fiecare detaliu care schimbă coregrafia zilnică din satul învăluit în ceaţă din creierii munţilor. Numai că în aceste scrisori, în care, treptat, îşi fac loc febra, delirul şi negura ce anunţă tulburarea minţii, apar pomeniţi, în puţinele oaze mai senine, şi piticii, cu tot cu ordinea de care aparţin. Gradat, lumea fantastică fuzionează cu cea reală, iar ezitările între cele două vor ţine pînă la capăt povestea într-un aer incert şi într-o ambiguitate care nu permite pauze. Cît despre bucla în care încape universul piticilor, ea face loc în poveste diverselor ordine şi specimene de pitici şi pitice, cu un umor şi cu o candoare care contrabalansează în mod şi eficient şi necesar partea neguros-realistă a poveştii.

Cu o evidentă plăcere a amănuntelor, Matei Florian inventează şi inventariază diferite caste în care locuitorii acestei lumi sînt organizaţi (Piticii Răzvrătiţi din Apartamentele cu Ferestre (PRAF), Ordinul Piticului de Stîncă Pleistocel, Ordinul Culegerea Gheba, Ordinul Piticului Ubicuu Călător, Piticul Intelectual castanian (PIC) sau Piticii Pitiţi Urbani, responsabili pentru dezmăţul din Noaptea Ciorapilor Impari) cu obiceiurile, cu crîmpeiele lor de istorie, dar şi cu pragurile care le-au dat lumea peste cap. Unul, cu semnificaţie centrală în roman, ţine de drama lui Şi Hams şi Regretel, rămas doar Regretel, după ruptura de frumoasa şi „singuroasa” Tristina.

Lumea piticilor e însă mult mai mult decît un intermezzo ludic şi artizanal, în care cu toţii, scriitor şi cititori, luăm o pauză de la încîlcelile sufleteşti care-l aduc în pragul nebuniei pe bărbatul (să-i spunem îndrăgostitul principal) rămas singur. Lumea lui şi lumea lor ba se oglindesc (şi aici povestea lui Şi Hams şi îşi capătă sensul major), ba se repetă una pe alta, în alt plan şi ton şi cu alte decoruri, ba se bruiază – la un moment dat piticii Usi şi Altfred se apucă să scrie ei scrisori în locul „picioarelor pare” care zac în pat, răpuse de febră -,  ba ajung chiar să-şi afirme în mod răspicat şi diferit adevărurile. Aşa se întîmplă spre finalul cărţii, unde se simte intens disputa dintre lumea fantasmelor şi realite. Cîştigul, din această confruntare surdă şi din ce în ce mai încordată, e revelaţia că, cel puţin în ficţiune, realitatea reprezintă luxul de a fi o chestiune de alegere.

Şi Hams Şi Regretel mai vine însă cu ceva: cu felul în care lumea colţuroasă de aici şi acum e înnodată pe nesimţite la o posibilă altă lume, neaccesibilă tuturor, dar incomparabil mai bogată, ţine de meşteşugurile şi de intuiţia unui poet, mai mut decît de o tehnică bine stăpînită de prozator. Şi curgerea frazelor, şi riscul de a te juca şi cu planurile naraţiunii, şi cu limbajul, tot cu poezia au de-a face şi, mai mult, cu acel dram de curaj necesar prozatorilor care se încumetă să scrie romane de dragoste şi cărţi pentru copii, două zone în care, de regulă, se cade în penibil şi în peltea. Nu se întîmplă asta în romanul lui Matei Florian, care, în plus, şi-a mai asumat un risc, anume să vorbească despre credinţă, altă probă de foc, şi nu doar pentru scriitori. Tot cu mijloacele ludicului o face, rescriind, într-un capitol întreg, un adevărat climax al poveştii despre contaminarea lumilor paralele, rugăciunea „Tatăl nostru”, după chipul şi nevoile fiinţelor pe care le-a creat în roman. Tatăl e Piticul Alb, carele este în ceaţă, iar rugăciunea e pentru salvare: a celor două lumi, a iubirii, a limpezimii minţilor încercate de negre fantasme.

Şi Hams Şi Regretel e o poveste cu cărărui încurcate, în care rădăcinile poetice, care se văd la tot pasul, indică direcţiile de lectură, fentînd reflexele obişnuie ale cititorului de proză. E o carte rară, hibrid de stări şi de contraste, care, în delirul aparent în care se dezvăluie la primul contact, ascunde limpezimea în care se desfac, pentru cine are timp şi răbdare, chiar şi cele mai încîlcite emoţii şi încercări, de regulă cele esenţiale.

Matei Florian, Şi Hams Şi Regretel, Editura Polirom, 2009, colecţia “EGO.Proză”

NL nr. 30, anul IV, noiembrie-decembrie 2009

„Da, deci recapitulare, sînt la Obregia, am ieşit dintr-un sevraj, am făcut OD[1] la ţară lîngă casa lu’ bunicu’… Da nu OD, că OD aşa am mai făcut io în viaţă, nu, asta a fost mama şi tata OD-urilor.

Maică-mea care a plecat din ţară cînd io aveam 3 ani s-a întors acuma, pentru că mătuşă-mea a avut un atac cerebral. Mătuşă-mea e paralizată şi nu mai poate vorbi. Bunică-meu e aproape senil. Unchi-meu vrea să îi fure casa lu’ bunică-meu. Eu care fugisem de peste 3 ani de acasă m-am trezit din nou în această ciorbă. Nervii mei nu au rezistat. Mama insistă nu ştiu de ce să mă vadă şi să vorbească cu mine. Iar prietenul meu Glontz nu îmi răspunde la telefon.

A, uitasem, prietenul meu Glontz are o datorie de 10 000 de euro la unu din cei mai mari dealeri din Bucureşti. Motiv pentru care şi-a luat-o grav săptămîna trecută în pasaj la Universitate, adică i-au spart unii faţa în budă în pasaj. Şi de ieri de cînd l-am văzut aici ultima oară la vizită nu-mi mai răspunde la telefon.

Iar eu stau într-o cameră într-un spital şi mă întreb dacă e un trip prost sau asta chiar e ce mi s-a întîmplat în ultima săptămînă.

Cred că o variantă mai bună este totuşi că nu aude telefonul.

Aici e super. Cel mai bun mediu să te laşi de heroină. Unii pacientzi urlă majoritatea se bat şi în general dacă ieşi la plimbare în curtea interioară ai toate şansele să dai printre pacientzi de un dealer cu vreo trei bile în chilotzi. Dar pînă la urmă, cum zice domnul doctor, pentru care chiar am respect, e o chestie de ce vrei tu să faci în viatză.

Am văzut pe net mîinile altora care bagă la modu’ mîini cangrenate. Am văzut şi unii care îşi băgau în p**ă, că nu mai găseau locuri. Sexy, ce să zic.

Eu mi-am băgat în picior, în mînă normal, dar cel mai des în picioare că nu se vede, şi e adevărat de cîteva ori în gît. Da acum la ce pizdă mi-am făcut pe mînă, chiar nu sînt deloc mîndră. Doctoru face – semne de bună purtare… N-am văzut numa pe net, adică am avut şi prieteni care se făceau grav de tot, gen nu mai vedeai nici un loc liber pe mîini, da pe net am văzut chiar mîini cangrenate în puii mei… şi aici am văzut unu aproape cangrenat care nu cred că mai scapă. La modu’ că probabil o să-i taie mîna. Fraier. Adică nu l-am văzut, mi-a zis asistenta de el. M-aş sinucide direct. De fapt, nu m-aş sinucide niciodată. Asta e o dumă genu’ amintiri după sevraj. Îţi vine să te sinucizi la modu’ pe bune de cel putzin zece ori pe zi da pînă la urmă îtzi dai seama că era doar un trip.

Mintea mea e mai deşteaptă decît nevoia. Pumnii mei minte nu are.

Ce probleme am eu şi cum cred că s-ar putea rezolva…

1. Dependenţa.
2. Banii.
3. Casa. Cred că în ultimul an am schimbat 6 case per total. Deci că la modu’ propriu-zis îmi trebuie o casă.
4. Că nu pot să stau cu Andreea mea cît de mult vreau, adică 48 de ore pe zi.
5. Şcoala. Nu suport şcoala. Deci nu mă duc la şcoală, deci nu pot să mă angajez.
6. Că nu pot să îmi stăpînesc nervii dacă văd pe cineva şi mă enervează. Că din cauza asta am intrat de 100 de ori în probleme cu gaborii.
7. Ceea ce mă duce în mod logic la problema număru’ 7: gaborii. Că i-aş împuşca practic pe totzi?
8. Maică-mea. O urăsc.
9. Unchi-miu şi toată familia lor de handicapatzi. Şi pe ei îi urăsc.

10.  Taică-meu. Îl urăsc maxim.”

(pag. 14-16)

[…]

„Acum cînd o am pe Andreea lîngă mine şi cînd chiar aş putea să ies din toată voma asta de vizită şi să trăiesc cu ea, chiar îmi pare rău da’ nu pot să refuz oferta.

Cică o să le spună ălora din Spania de mine, familie gen. S-a decis ea la asta să facă marea confruntare. Cică, ce ne-ai adus din România? O sticlă de tzuică, o plăcintzică ceva, o strachină de lut, o ie? Nu, v-am adus o fată heroinomană şi pe fiică-sa direct de la orfelinat. Bună ziuă, faceţi cunoştintză, ola, ola, senora. Sau pe noi o să ne ţină separat, în carantină, cine ştie… Lol. Să ne tzină mai întîi la despăduchere două săptămîni şi după aia să putem intra şi noi în lumea bună. Vorba frizerului – «Te tund la piele/ Seara să se uite totzi păduchii la stele.»[2] Plm. O să vedem.”

(pag. 124)

George V., frizer, 28 de ani

Astea par scoase din capetele ăstora de îi tund eu. Toţi cică sînt emo, cu probleme cu părinţii, fără pic de veselie în ei. Sînt stresaţi. Păi nu e păcat de ei, aşa tineri să stea supăraţi pe viaţă? Păi ce-aţi păţit mă mînca-v-aş. Şi-o fac cu mîna lor, pînă la urmă. Toţi vor să-i tund cu breton în ochi, aşa, modern, ciufulit în vîrfu’ capului, am văzut şi eu, cunosc meserie, da’ mă uit că cine se mai uită la ei, n-au fete, iubite, de-aia o fi supăraţi aşa. Nu sînt nici io manelist, pe cuvînt, ascult toate felurile de muzică, mie-mi place viaţa, să mă simt bine, să trăiesc. De-aia zic io că mai bine un popor de manelişti care ştie să petreacă şi să se veselească cu un pahar de vin, decît toţi emo ăştia, cu cercei peste tot şi care fac cum zice autoarea asta OD. Io ştiu că e greu să creşti fără părinţi, dar asta nu e o scuză, te rog să mă crezi. Mi-a plăcut asta cu vorba frizerului că n-o ştiam. E tare, o s-o ţin minte şi cînd mă mai roagă unu’ să îl tund la zero o să-i zic şi io aşa. În rest, nu, io, n-aş citi aşa ceva. Mai bine mă uit la televizor, sincer acuma, de ce să te mint.

Ana T., copywriter, 23 de ani

Cum să zic, pare aşa un fel de Requiem for a Dream. Adică mai ales faza cu mîini cangrenate. Aia e o fază din film pe care nu o uiţi toată viaţa şi de fiecare dată cînd dai peste ceva similar zici că e á la Requiem for a Dream. Ştiu că e după o carte, da’ cartea nu am citit-o şi nu ştiu dacă fragmentele astea sînt scrise ca să imite într-un fel povestea, stilul de acolo. Nu ştiu, pare oricum o poveste dură, tristă, deprimantă, destul de tragică. Din ce mi-am dat seama din recapitularea asta scurtă, cartea e despre o puştoaică care a crescut fără părinţi, pe la alte rude, pentru că maică-sa a plecat să facă bani în străinătate, iar acesta pare a fi motivul ratării ei şi probabil şi motivul pentru care a ajuns dependentă. Mi se pare un lucru bun că se scrie despre cazurile astea, care din păcate sînt o realitate tristă şi destul de răspîndită. Am văzut că în unele cazuri copiii se şi sinucid, au tot felul de probleme, se bat pe la şcoală, fug de-acasă. Dar în legătură cu felul în care e scris textul eu una am o problemă cu stilul ăsta confesiv în limbaj de blog şi messenger care e totodată simplist – un clişeu care mă calcă pe bătături în legătură cu tînăra generaţie. Dar asta e poate şi pentru că petrec eu prea mult timp în faţa calculatorului şi sînt pur şi simplu sastisită de limbajul şi stilul ăsta, încît nu îl mai suport şi în cărţi.

Domnul Andrei S., inginer proiectant, 56 de ani

Uite, vezi, lucrurile astea îi fac pe oamenii mai în etate să zică de tinerii de azi că sînt aşa şi pe dincolo. Păi, reflectă foarte bine vocea tineretului de azi. Droguri, băutură, destrăbălare, lipsa de respect pentru părinţi. Eu cînd eram la liceu nici nu ştiam de droguri, că există aşa ceva, ce-mi trebuia mie. Şi Obregia era pentru ăia cu boli la ultimul nivel, nu pentru drogaţi. Ce crezi tu, că atunci cînd a făcut Carol I Obregia s-a gîndit el că o să vină drogaţii acolo, nici vorbă. Dar ce să faci, e adevărat e şi vina părinţilor că, virgulă, copii au ajuns aşa cum sînt, că uite, cum zice şi aici, dacă pleacă în Italia sau Spania să lucreze şi îşi lasă odraslele pe-aici de izbelişte fără supraveghere, la ce să se aştepte, să-mi zici tu? Şi oricîţi bani ar face acolo, cînd vin aici şi-şi găsesc copilul în halul ăsta, nu le mai trebuie nimica. Păcat, că uite aşa a devenit oraşul ăsta aşa de periculos de ţi-e frică să mai ieşi seara din casă. Da’ ce că situaţia în toată ţara e aşa. Ce să faci?

Cum mi se pare textul? Nu e prea strălucit, adică se vede că e scris de cineva care nu are mînă de scriitor, de un începător, amator, ceva. Nu are forţa unui scriitor desăvîrşit sau poate aşa s-o scrie acum, nu ştiu. Dar dacă asta e ce se publică acum nu e deloc bine, pentru imaginea ţării zic. Asta scoatem noi în faţă? Drogaţii, problemele, drojdia societăţii? Astea ar trebui să rămînă la ştirile de la ora cinci, ce, nici acolo dacă s-ar putea, că de acolo cre’ că se şi inspiră unii şi alţii, nu vedeţi că, virgulă, creşte criminalitatea. Literatura ar trebui să se ocupe de alte teme, mai înalte, mai frumoase, nu să se coboare la nivelul ăsta. Să scrie despre istorie, aşa scrie un scriitor adevărat, Sadoveanu, Rebreanu, pe mine mă pasionează istoria, chiar dacă sînt inginer, că pe vremea mea nu ajungea oricine ingineri, profesori, doctori, acum fac facultăţi cu plată şi cînd colo ei nu leagă două vorbe şi nu cunosc nimic despre trecutul ţării ăsteia, să nu-i întrebi de domnitori, de voievozi, de războaie, că-ţi rîd în faţă. Păcat.

(Gruia Dragomir)

[2] Deceneu, Dacian, Piele, Vexx – „Vorba frizerului”