Mă întreb cîți dintre criticii făcători de topuri din România au citit o carte discretă, scrisă de un scriitor și mai discret și publicată în 2006 la Polirom: Vasiliu, foi volante, de Ion Vianu. Sigur că mulți cunosc probabil amănuntul biografic care îl leagă de extraordinarul său tată Tudor Vianu, poate cîțiva au citit și volumul de amintiri în dialog scris împreună cu Matei Călinescu, dar de-aici și pînă la a-l lua cu adevărat în serios ca scriitor de proză, e cale lungă. Mai ales cînd autorul nu trăiește în România, s-a manifestat destul de tîrziu în viață ca scriitor (spune că a început să scrie proză după ce a împlinit 60 de ani și s-a pensionat, dar eu nu cred că e tocmai așa) și nu face parte din nici un fel de grupări literare bucureștene. Nu cred că vreunul dintre făcătorii de topuri s-ar fi gîndit la Ion Vianu ca la un posibil scriitor interesant, cu atît mai puțin ca la unul de tradus în străinătate. Și iată că Vasiliu, foi volante a apărut de curînd, cu sprijinul ICR, la o editură valenciană, în traducerea, se pare, impecabilă (o spun spaniolii) a Ioanei Zlotescu.

Am fost prezentă de curînd la Madrid la lansarea variantei spaniole a acestei cărți, așa cum am fost prezentă și în 2006 la lansarea ei în România. De la aceasta din urmă nu-mi amintesc mare lucru, pentru că a fost o clasică lansare la tîrgul de carte, lansare la stand, unde nu se aude nimic, toată lumea mimează absurd, singura plăcere e să schimbi două vorbe apoi cu autorul sau cu alți cunoscuți care se nimeresc în jur. Eu citisem însă cartea și potențialul ei traductibil nu mă lăsase indiferentă. Se pare că nu au fost mulți alți comentatori la fel de tulburați de spitalele de psihiatrie așa cum apar ele descrise în aceste extraordinare romane (Ion Vianu a mai publicat și Caietele lui Ozias, un alt volum dintr-un proiectat ciclu de romane.) Nu sînt de asemenea foarte mulți cei care să fi citit scena teribilă a întîlnirii adolescentului cu balena împăiată expusă la Obor, cei care să fi urmărit povestea fascinantă a bolnavului Laban, în mintea căruia se țes cele mai fantasmatice dialoguri între personaje imaginare, dar și cele mai inteligente replici caustice reale adresate medicului stalinist și laș. Nimic demonstrativ în această carte care spune, ca puține, povestea comunismului românesc concentrată în microuniversul spitalului de psihiatrie. O carte și un autor care au știut să ia din tradiția romanului șaizecist exact ce trebuia, adică inteligența speculativă, problematizarea, nuanța, dar au lăsat la o parte teza, morala, dialogurile forțate și psihologiile naive și monocorde. Insist, cred că nu a avut foarte mulți cititori printre românii cu acces la opinia publică, pentru că altfel nu-mi explic de ce această carte nu a fost premiată, comentată, lăudată.

Într-una dintre cele mai frumoase librării din centrul Madridului, La Buena Vida – condusă de doi frați importanți în cultura spaniolă contemporană, frații Trueba -, Ion Vianu și cartea sa, alături de doamna cu totul specială care este Ioana Zlotescu – care a tradus din proprie inițiativă această carte -, și-au luat revanșa. Autorul, prezent acolo, are un farmec de o finețe cu totul tulburătoare,  vorbește relativ încet și nu foarte mult, dar o face într-un fel care i-a făcut pe mulți dintre vizitatorii librăriei să întoarcă capul de la celelalte cărți și să vină spre spațiul de lansare. Mercedes Monmany, una dintre cele mai importante voci ale criticii madrilene (scrie în ABC) a spus că Vasiliu, hojas sueltas are o profunzime și totodată o lizibilitate pe care rar le-a întîlnit în literatura recentă. Scriitorul și psihiatrul argentinian Gustavo Dessal a citit un text dedicat cărții lui Ion Vianu care poate fi citit pe facebook-ul ICR Madrid, alături de cele ale altor doi psihiatri prezenți la prezentarea cărții în sediul Comisiei Europene din Madrid. Chiar și cei care nu știu spaniolă vor înțelege că sînt în aceste texte comentarii comprehensive și pozitive ce nu vin doar din amabilitate.

M-am bucurat mult să fiu în această săptămînă madrilenă alături de minunata carte a lui Ion Vianu la Madrid. M-am întors între timp la București unde lumea literară e agitată de un interviu al lui Mircea Cărtărescu în care acesta spune ceva ce gîndește absolut toată lumea despre cîțiva critici tineri. Mă bucur că atunci cînd supărarea și răspunsurile încrucișate vor ajunge la o concluzie în această poveste, voi fi din nou plecată. Și sper să am de cît mai multe ori prilejul acolo unde voi fi să vorbesc despre cîteva cărți de literatură română bună, așa cum există destule, dar stau îngropate sub colbul certurilor sterile și consumatoare de energie.

Numărul următor va fi ultimul număr al revistei Noua literatură! Pînă atunci, poate veți mai găsi prin vreo librărie cartea/cărțile lui Ion Vianu!

NL nr. 32, februarie 2010

Alina Purcaru

Genul meu de carte

M-au atras din totdeauna cărţile scrise cu o pasiune molipsitoare despre o pasiune molipsitoare, cărţile care mi-au făcut poftă de ceva, cele indiscrete, curajoase, obraznice, despre descoperirile unui om şi numai ale lui. Îmi plac scriitorii care ţin la colecţiile lor de stări, manii şi fetişuri şi scriitorii care nu se feresc. Ar fi trebuit să termin propoziţia de dinainte, dar de fapt cred c-o prefer aşa. Sunt fericită că această revistă m-a pus lângă astfel de scriitori, că am semnat lângă ei, că i-am cunoscut şi că i-am citit. Datorită lor, literatura română a redevenit o prioritate pentru mine.

Adrian Buz

Nu-mi vine să flutur batista și nici să-i trag o morală țepoasă. E un moment nasol într-un ocean de momente nasoale. Poate că într-o altfel de lume destinul acestei reviste ar fi fost mai prielnic. Poate că într-o altfel de lume, impostura, arivismul, mitocănia și deșteptăciunea proastă s-ar descalifica de la sine. Nu trăim într-o astfel de lume.

Îl scot din mînecă pe George Topîrceanu, mi se pare că se asortează simbolic cu acest moment, cu această (să-i zicem) înfrîngere. Deși un clasic, poartă o ștampilă nedreaptă, proza lui (și o parte din poezia lui) reclamă acea lume în care noi românii nu reușim să trăim. Doar o inteligență superioară e capabilă de un asemenea umor, doar un scriitor autentic poate să adune atîtea teme și în același timp să-și exprime crezul într-un text atît de scurt și (aparent) inofensiv.

Topîrceanu, deci.

Pirin-Planina

Episoduri tragice și comice din captivitate

În loc de prefață

„Iubite domnule Ciornei,

După o catastrofă financiară suferită într-o duminică, astă-vară, pe hipodromul de la Băneasa, m-am trezit a doua zi instalat pe un fotoliu de piele în cabinetul d-tale editorial.

Mă mir și-acum: ce căutam acolo? Venisem poate să te întreb, numai așa, cînd pleacă trenul spre Iași.

Din vorbă-n vorbă, am iscălit atunci, se vede, un contact prin care mă obligam să dau gata editurii, pînă-n toamnă, manuscrisul unei cărți cu amintiri de război, din captivitatea mea în Bulgaria. Am impresia că mi-ai dat și o sumă de bani, ca acont asupra dreptului meu de viitor autor al cărții… Dumneata îți mai aduci aminte? Dacă ai uitat, nu-i nimic. Ne vedem fiecare de ale noastre și – să nu mai fie vorbă.

După ce am luat acontul și am venit la Iași, am stat și m-am socotit:

„Să scriu? … Să nu scriu?…”

S-a publicat în vremea din urmă atîta literatură de război! Toată lumea, de pe toată fața globului pămîntesc, e convinsă acum pînă-n vîrful unghiilor, ca și înainte de 1914, că războiul e o calamitate, e o rușine pentru civilizația noastră etc. Totuși omenirea nu-l desființează. Este ca și cum războiul n-ar fi făcut de noi, ci de niște ființe de pe altă planetă, împotriva voinței noastre unanime.

Atunci la ce bun să mai scriu, să mai arăt și eu omenirii cum e războiul?

S-ar părea că cei mari, cari pun la cale războaiele, trebuie să fie niște oameni răi, împietriți la suflet…

Nu cred.

Am văzut la Sofia pe kaizerul Germaniei, socotit drept principal autor al războiului mondial. Nu părea deloc un om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, cum trecea cu automobilul de la gară spre palat. Rîdea. Avea la stînga lui pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut așa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M.-sa a scos din buzunar o batistă cu care S-a șters la nas.

„Ce cumplită nenorocire e războiul!” a exclamat însuși Napoleon, pe cîmpul de luptă de la Eylau, într-o seară cînd îi era frig și mîncase numai cartofi copți, din cauza întîrzierii cantinelor – dovedind prin aceasta o mare sensibilitate la suferința aproapelui. Probă că nu el a provocat războaiele napoleoniene, în care un milion de oameni și-au semănat oasele pe atîtea cîmpuri de bătălie. (Mă întreb numai: dacă nu s-ar fi născut Napoleon, ar mai fi murit acei oameni, așa cum au murit?)

Nu, nici un om, cît ar fi de mare, nu poate fi capabil să provoace un război – ori să-l împiedice. Nici măcar Dumnezeu. În adevăr, cum ar putea el să fie atît de rău (măcar că e mai mare decît toți), încît să trimeată pe semenii lui la moarte și la suferință, fără să-i întrebe? Are el destule alte mijloace, prin care ajunge la același rezultat. Și destulă diplomație, la nevoie, ca să dea vina pe Negusul Abisiniei.

Întreaga experiență a istoriei – zice marchizul de Vogüe – ne învață că osînda răzbiului nu poate fi desființată, atîta vreme cît vor mai trăi pe pămînt doi bărbați, între ei se va afla o pîne și o femeie; bărbații se vor bate pentru ele pînă la moarte – în loc să le împartă pe-amîndouă, frățește. Nici că se punea mai bun certificat de pauperitate mintală, pentru cei trei ultimi reprezentanți ai nefericitei specii umane. Mai cu seamă femeia apare neașteptat de stupidă în acestă fabulă a lui Vogüe. Se vede că marchizul, cît era de marchiz, nu prea cunoștea femeile.

Războiul este o fatalitate: se provoacă singur. Acesta e teza pe care cei ce poartă grijă de fericirea omenirii și-i conduc destinele au ținut să ne-o vîre-n cap ca pe o axiomă indiscutabilă – și au izbutit.

Atunci pentru ce să mai scriu, ca să am aerul că lupt împotriva unei fatalități care face parte, ca erupțiile vulcanice sau cutremurul de pămînt, din armonia universului și din tainele nepătrunse ale creatorului? Numai pentru că mi-ai dat d-ta acont?

Căci, în adevăr, un scriitor care zugrăvește scene adevărate din război, oricum ar întoarce-o el, are aerul că e contra războiului. Și se știe bine acum că cine are acest aer, lasă că nu crede în Dumnezeu, dar este lipsit și de patriotism.

Dragostea de țară – patriotismul – e însă un sentimet atît de firesc și de universal, încît se poate spune că omul care nu-și iubește țara, pămîntul pe care s-a născut și a crescut mare, este un om fără suflet, un adevărat mosntru… Am eu un interes să fiu contra războiului – și să trec astfel în ochii lumii drept un monstru fără suflet?

Dacă, dimpotrivă, mă voi declara pentru război, făcînd patriotism pe față – îmi ziceam eu – e și mai rău. O să se creadă că mă laud cu patriotismul meu, că-mi fac din el un merit.

A fi patriot nu e un merit: e o datorie. Numai cine nu socoate iubiea de țară drept o datorie e în stare să se laude cu ea. Ce-am zice noi despre un om care s-ar lăuda peste tot, în gura mare, că-și iubește nevasta? Am avea motive să nu-l credem, să ne gîndim că în intimitate o iubește mai puțin decît cu glas tare. Sentimentele își au pudoarea lor.

Să fii om cinstit, să-ți iubești țara, părinții, nevasta, să nu scuipi pe jos, toate acestea sînt datorii elementare pentru un om civilizat. Numai cine n-a fost înzestrat de natură cu nici o calitate mai deosebită poate fi capabil să-și descopere merite de acestea, care nu costă nimic. Am cunoscut eu un cetățean care, în ziua cînd i-a venit partidul la putere, a cerut o catedră universitară de chimie organică, subt cuvînt că e patriot. Altul, mai demult, a pretins să fie numit director de Teatrul Național, pe motiv că e un soț model. Și-a fost numit.

Apoi spune d-ta: n-am eu alte însușiri, mai urîte, cu care să mă laud? La atîta am ajuns? Dacă veneam la d-ta să-ți cer acont numai pentru că sînt creștin ortodox și-mi iubesc țara – mi-ai fi dat?

… Se vede că la Iași nu se poate scrie – m-am gîndit eu – dacă-mi vin în minte atîtea îndoieli și argumente împotriva scrisului; e un oraș prea zgomotos, prea plin de viață și de trecut istoric. Unde te-norci, încotro te uiți la caldarîm, prin instituții publice, prin magazinele de modă – numai trecut istoric. Aici fiecare piatră îți vorbește despre trecut și niciuna despre prezent. Ia să mă duc mai bine undeva, la liniște și la răcoare, într-un loc cu mai puține distracții istorice, că poate acolo mi se schimbă gîndurile.

Am nimerit la mănăstirea Văratic – la maici. Acolo se duc vara să se odihnească modovenii noștri, cînd au de lucrat ceva cu capul, și moldovencele noastre, cînd n-au nimica de făcut. Și nicăieri nu-i atîta agitație ca în aceste sfinte lăcașuri de liniște și reculegere. Mai întîi, au maicile obiceiul să tragă clopotele, toată ziua și toată noaptea. Moldovenii – la fel. Și mai au măicuțele un obicei: toacă. Moldovencele – la fel. Aveam și gazdă o măicuță care făcea toată ziua același lucru, nu numai pe-afară – că mă și miram de unde atîta misticism într-o mînă de femeie?

Dar mai cu seamă toaca cea mare, din clopotniță, cu ritmul ei sacadat, producea asupra mea un efect cu totul contrar intereselor d-tale. Îmi aducea aminte de mitralieră. Parcă eram la Turtucaia. Evocările de război s-au amestecat astfel în mintea mea cu cele sfinte, și nu mai înțelegeam nimic…

Așa, a trecut vara și m-am întors la Iași, unde nici nu se făcuse toamnă bine, abia un pic de septembrie, c-am și primit de la editură invitația să trimit manuscrisul. Care manuscris? Ce manuscris? Nădejdea mea era în două-trei fragmente de amintiri din captivitate, pe care le publicasem mai de mult: le voi completa cu cîteva capitole inedite – îmi ziceam – și volumul e gata. Dar cînd le-am recitit, mi s-au părut așa de proaste, că parcă nu erau de mine. Parcă erau scrise, anume ca să mă compromită, de neuitatul meu detractor literar, criticul Eugen Lovinescu.

Altul, în locul meu, ar fi mîzgălit repede, acolo, cîteva zeci de pagini, cum dădea Dumnezeu, și-ar fi scăpat din încurcătură.

Dar eu nu sînt de la București.

În privința acesta, bucureștenii sînt mai expeditivi: ei fac totul în goană – treburi, masă, distracții, dragoste (tot pe fugă, ca pițigoiul) și, după socoteala lor, asta se cheamă „a trăi intens”.

Noi, cei de la Iași, sîntem de altă părere. Nouă nu ne place să ne grăbim, să dăm lucrurile peste cap, cum fac ei. Cînd e vorba de treabă serioasă, noi avem alt obicei: nu facem nimic.

Este foarte adevărat că eu nu sînt ieșean (n-am această pretenție), dar m-am aclimatizat. Am găsit aici o ambianță cum nu se putea mai potrivită cu natura unui scriitor de rasă, cărui nu-i place de loc să scrie. Și vrei d-ta acum să-mi schimbi concepția mea despre viață, doar pentru că am inscălit un contract…? Nu ți-ai găsit omul. O carte nu se scrie așa, cît ai bate-n palme, sau ai înființa o societate anonimă pe acțiuni; căci ea trebuie să dureze mai mult decît o întreprindere comercială din zilele noastre (care poate oricînd să dea și faliment, în aceste vremuri tulburi). O carte bună sfidează moartea cu veșnicia ei. Poliță, cambie, contract – ce sînt toate acestea, în cumpănă cu veșnicia? D-voastră, oamenii de afaceri, sînteți niște visători, domnule Ciornei. Vă pierdeți vremea și vă agitați pentru niște lucruri amăgitoare ca umbra și peritoare ca iarba pămîntului. D-voastră nu băgați de seamă că în viața asta pe pămînt, ocupăm fiecare, în generația noastră, cîte un loc efemer ca-n tramvai. Numai în veșnicie sîntem la noi acasă… Și dacă s-ar gîndi mai bine, cine-ar mai fi nebun să-și sacrifice confortul lui de-acasă, unde stă o viață, consacrîndu-și toată grija și energia pentru locul lui din tramvai, unde stă numai zece minute?

Peste o sută de ani, d-ta vei fi mort, definitiv mort și cufundat în uitare. Morți vor fi și toți domnii miniștri, și domnul primar al capitalei, și toți marii capitaliști din zilele noastre, fără excepție.

Numai o carte bună, de care ți-ai legat numele, te-ar putea ridica desupra acestei hecatombe de măriri; și numai un scriitor, ca mine sau ca altul, îți poate oferi acestă supremă șansă. Nu vezi ce afacere minunată îți propun eu? …Renunță la termenul prevăzut în contract – și-ai să vezi d-ta cum o să te bucuri de tare, după moarte. Să vezi ce fericire pe capul nostru, la doi metri sub pămînt, cînd vom ști că cei de deasupra tot mai citesc și se delectează cu opera noastră.

Căci după atîta corespondență, emoții și bătaie de cap din parte d-tale cu ea, se cheamă că la acestă carte am colaborat amîndoi: d-ta cu munca, eu cu capitalul – pe care mi l-ai avansat atunci.

D-ta ai provocat zămslirea.

Dacă critica din zilele noastre o va găsi proastă, iau toată răspunderea asupra mea: voi fi sigur că e o carte bună. Dacă dimpotrivă o va lăuda, d-ta singur vei fi răspunzător și vinovat c-ai îmbogățit literatura română cu asemenea podoabă.

G. T.”

Ana Maria Sandu

“Cînd Eugen pleca, începea adevărata așteptare. Era o așteptare mai grea și mai insuportabilă decît pînă în acel moment; tăcerea prăvăliei se transforma într-un bloc de gheață.

Clara se așeza la vitrină și tricota: acesta era în fiecare zi începutul și fără început aventura noastră nu putea avea loc. Cîteodată Eugen pleca și o lăsa pe Clara în cabină aproape dezbrăcată: credeam că lucrul acesta putea să grăbească evenimentele, dar mă înșelam, Clara nu admitea alt început decît acela din prăvălie. Trebuia să aștept în mod inutil să se îmbrace și să iasă la geam pentru a deschide cartea după-amiezii la prima pagină, în dosul vitrinei.

Mă așezam în fața ei pe un scăunel și începeam să-i vorbesc, s-o rog, s-o implor timp îndelungat. Știam că e fără folos; Clara nu accepta decît rareori și chiar atunci uza de o șiretenie, pentru ca să nu-mi acorde o îngăduință perfectă:

- Mă duc să iau un praf în cabină, mă doare capul îngrozitor, te rog să nu vii după mine.

Promiteam cu jurăminte și o urmăream într-o secundă. Începea în cabină o veritabilă luptă în care, în mod evident, forțele Clarei erau dispuse să cedeze. Cădea atunci pe canapea dintr-o bucată ca și cînd s-ar fi împiedicat de ceva. Punea apoi mîinile sub cap și închidea ochii ca și cum ar fi dormit.”

(M. Blecher, Întîmplări în irealitatea imediată, Editura Minerva, 1970)

“Treceau orele, treceu norii, treceau mamelucii,
Iar eu am visat azi-noapte că mi-am pierdut papucii…
Deși știam încă din leneșa tinerețe
Că narațiunea, ironia, imaginile glumețe
N-au ce căuta în cadențe:
Că poezia ține de esențe.
Eu însă, elev fiind, ca toți năucii,
Îmi pierdusem – pe coridoare ori în săli – papucii
Și-i căutam, deși era ora de fizică,
Deși acuzat eram că nu mă dedau la metafizică
De către ceilalți versificatori din urbe,
Ci că tot umblam prin scaieți, prin grohotișuri și turbe.”

(Leonid Dimov, fragment din Poemul esențelor, din antologia Baia, Editura Eminescu, 1995).

1

“ce frig – spunea ea – și dintr-o dată se face
iarnă – stăm la fereastră, privim
cum ninge și se face seară. cerul coboară și tace.
ceața plutește torcînd sibilin –
asemenea pisicii care s-a strîns sub pătura cadrilată
și doarme – deși ne urmărește abitir
cu ochii închiși, gata să ne oprească deodată
cu privirea ei verde, dacă ne-am mișca pe acel fir
nevăzut al îngînduratei nostalgii spre zăpadă
din camera noastră cu fotolii și stins,
foc în cămin, încît ne e frig și nouă. Dinadins
a lăsat aici pisica – să ne pîndească.
seara e o picătură adormitoare – și stă să cadă
din cristalul strîns la fereastră. pisica toarce-cască.”

(Mircea Ivănescu, fragment din poemul Convalescență, din antologia Versuri, Editura Eminescu, 1996).

Marieva Ionescu

„13. Atunci a venit bondarul. Şi cum zbura înveşmântat în minunatele lui dungi galbene-cafenii s-a năpustit deodată, zbârnăind, în geamul peretelui dinspre apus al verandei. Se căznea disperat să treacă prin el. Se agăţa cu ghearele, se învârtea în loc, cădea… Dincolo de geamul acela, pe orizontul aparent liber, plutea soarele înecat într-o lumină portocalie. Acolo ţinea morţiş să ajungă bondarul. Şi se izbea atât de tare încât mi s-a făcut milă de el. <Tu, bondarule>, i-am zis, <nu vezi că în faţa ta e un geam şi că din cauza lui drumul pe care îl crezi liber e numai o iluzie? Pentru că vezi prin el, nu poţi să vezi. Simplitatea erorii te împiedică şi te doboară la pământ. Aşa păţim şi noi: ne poticnim, orbiţi de transparenţe. Încearcă şi tu mai la dreapta sau mai la stânga, pe unde ţi se pare că n-ar fi nimic…> Dar el se zbătea furios, îşi apăra cu îndârjire traiectoria înverşunată, izbea cu aripile şi cu picioruşele geamul, încerca să-l spargă, se încăpăţâna să treacă dincolo, prin el. Când a căzut ameţit, pentru a nu ştiu câta oară, am vrut să-l ajut, să-l iau pe cartea de joc ca pe un făraş şi să-l arunc pe una din laturile libere, dar l-am căutat degeaba. Dispăruse. Găsise singur calea…“

(Gellu Naum, Zenobia, editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 208–209)

Maria Manolescu

“(…) în definitiv suntem mamifere şi mamiferele, chiar castrate, continuă să se frece cu botul de alte mamifere, au nevoie de căldura altui trup.”

(Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, Editura Polirom, 2009)

Gruia Dragomir

„Sînt un tip anti-cool. Cred că știți ce înseamnă asta. Pe lîngă ochelarii întotdeauna prea mari sau prea mici ca să-mi confere priviri și atitudini onorabile, pe lîngă hainele care, oricît de scumpe sau de chic, mi-au căzut întotdeauna anapoda, pe lîngă mii de alte lucruri mărunte care au făcut din mine tipul complet șters pe care-l văd zi de zi în oglindă, am mai avut o chestie complet uncool care mi-a mîncat ani din viață. Am fost mereu pe dinăuntru un trend-hunter. Deși nu eram un tip cool, aveam un simț deosebit în a identifica orice trend, orice era hype pe lumea asta. În mașina mea a curs întotdeauna cea mai nouă și mai bună muzică. Întotdeauna a existat în interiorul meu o voce fermă și isteroidă care mi-a dictat the cool-behavior, atît de contrastant, vai, cu posibilitățile mele fizice și chiar intelectuale. După cum spunea un om foarte priceput în științele media, prostit apoi de banii pe care științele respective i-au adus, știam pur și simplu să identific punctul G al generației de 18-30 de ani fără prea mult efort, în orice moment al istoriei (personale sau transpersonale) m-aș fi aflat.

Întotdeauna am mers prin lume ca și cum aș fi avut pe urmele mele o întreagă echipă de operatori pricepuți, gata să mă filmeze. Eram omul perfect pentru a fi promotorul stilului bun, sincronizat media-hedonistic, așa cum l-am teoretizat cu morgă inteligentă cîndva.”

(Costi Rogozanu, Fuck the cool. Spune-mi o poveste, Editura Polirom, 2007)

Ştefania Mihalache

Bietele corpuri, cartea Soniei Larian, este o cronică a familiei, a insinuării morții și a doliului, făcută cu mare eleganță, în care compasiunea devine categoria estetică principală. Fragmentul este cea mai impresionantă lamentațio la rememorarea imaginii tatălui în perioada premergătoare morții.

„Bietele lui revere pricăjite! Bietul Urs! Bietul Urs!

Bietul lui palton subțirel, gri-închis, în care tremurase în ultima iarnă (nedusă însă până la capăt), bietul palton subțirel, gri, sărăcăcios: nicidecum jerpelit sau neîngrijit, dimpotrivă, periat cu grijă, ținut în cea mai mare curățenie, păstrat așa de la un an la altul; (…) cum tremura el ca varga, în ultimele lui săptămâni de viață.

Cum stătea el așa, acolo în fața porții, cum stătea nemișcat, tremurând ca varga, în paltonașul lui subțirel, sărăcăcios, cum stătea așa ezitând, parcă neîndrăznind să se mai miște,(…) cum stătea așa, indecis; dacă să mai plece sau nu de acasă.

Și reverul ăla al lui nenorocit, mic și strâmt – tocmai acum, când îi era atât de frig.

Reverele alea ale lui mici, prăpădite. Mici, înguste și inegale, și strâmbate și răsucite. Mici, înguste, inexistente. Bietul Urs! Bietul Urs! Și răsucite, întoarse în sus, așa prăpădite și mici și înguste cum se aflau răsucite în disperare (ca și când această penibilă, infimă răsucire a lor ar fi putut folosi la ceva, ar fi putut să-i țină de cald), dar răsucite absolut degeaba, răsucite fără rezultat; trase, răsucite mereu în zadar; oricât ar fi vrut el de mult să le întoarcă, să le răsucească, să le ridice, dându-le o aparență de guler, cît de cît; de ceva care să-i țină de cald. Oricât ar fi vrut el să-l ridice, acel guler al său, inexistent.

Bietele lui revere urîțele, atât de economicos croite, atât de strîmte, atît de triste.

Bietele lui revere pricăjite! Bietul Urs! Bietul Urs!“

Simona Popescu

(fragmentul e din Mircea Ivănescu – nu mai ştiu exact de unde, îl aveam pus deoparte:)

„dacă ne-am duce gândul până la capăt, având nevoie de umbre
şi dispuneri în plan – noi nu facem, de fapt, în afară,
decât scheme pe care apoi le întregim cu tot ce culegem din vreme – facem tot timpul, cu vremea
care trece acum, şi care nu se va mai întoarce – un plan
în care ne aşezăm pe noi înşine – şi din toate aceste
alunecări, indiferente, sau atât de aproape de noi încât ne e frică,
alegem ce poate intra într-un cadru. înseamnă aşadar că tot timpul
ne scriem o carte”.

Cosmin Manolache

„Să ai umilinţa de a fi personajul lumii de personaje. Să faci personaje, să nu cultivi trufia de a fi autor.

Pentru că, dragul meu de tu de autor, căutînd tu personajul („ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”) te trezeşti („toţi pentru unu, unu pentru toţi”) personaj. (Eşti personificarea personajului.)

Cine e prea atent la lume, e localizat de lume, e ţinut (deţinut), extras, ex.

Nu numai cei ce lucrează cu imagini ale lumii cultivă exterioritatea dar şi lumea se străduieşte să-i ţină pe aceştia pe din afară.

Ţinerile astea pe din afară s-au organizat, ca toate. Puşcăria, spitalul, exilul (a pune capăt călătoriei, călătoria ca fenomen închis) sînt destul de potrivite, se potrivesc.”

(Gheorghe Iova, De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii)

Robert Şerban

VEŞTI

„Ziarele informează cititorii
Cu oarecare ironie
Despre starea mea penibilă.
Ba c-aş fi sub morfină,
Ba că mi-aş petrece
Ultimele zile la ţară.
N-am timp să fac precizări,
Să dau dezminţiri
Şi n-am nici putere.
„Ştirile despre moartea mea
Sunt exagerate”,
Spunea Mark Twain
Ieşit şi el dintr-o boală.
Oricum de ce ar trebui
Să-ţi fie ruşine
Când suferi?
Nici fiarele
Nu se atacă între ele
La adăpătoare.”

(Din volumul Puntea, de Marin Sorescu, Editura Creuzet, Bucureşti, 1997)

T.O. Bobe

“Cred că am băut prea mult lichior!”

(Ștefan Agopian, Tache de catifea, Editura Cartea Românească, 1981)

NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010

Călin Torsan

Aflat în Italia, cu ceva treburi – adică invitat în respectiva ţară pentru a reprezenta România -, scriitorul Cătălin Borcan a mîncat la fiecare mic dejun brînză. Brînză de mai multe feluri: şvaiţer, topită, de vaci – foarte picantă, pigmentată cu seminţe de ardei iute -, mucegăită şi puturoasă. Mergeau bine aceste brînzeturi cu sucul de portocale, unul cu gust de medicament, de vitamină. Mai ales că totul se deconta cu bani publici.

Aşadar, scriitorul Borcan avea să descifreze contradicţiile unei ţări capitaliste, chiar din interiorul, din intimitatea, dinlăuntrul realităţilor ei. Între două felii de brînză, între două pahare cu vin, între două plimbări la pas de om bolnav, desfăşurate între hotel – chiar acela în care şi-a pus capăt Pavese – şi biserica ce adăpostea giulgiul lui Hristos, artistul gîndea. Artistul gîndea, atît cît îl ducea capul. Iar amănuntul ăsta poate constitui un subiect de discuţie. Adică, la ce anume gîndea respectivul scribălău? Păi, el amesteca literele, aşa cum bunică-sa amestecase mălaiul în tuci, de sute de ori. Întorcea numele firmelor pe care le dibuia pe strasse sau năştea din ele cuvinte noi. De pildă, dacă pe unul dintre frontispicii scria Lotto, cărturarul îşi oferea, cu deliciu, varianta inversă: ottol. Sau compunea, din materialul aflat la îndemînă, alte şi alte cuvinte pline de înţeles: tolto, oottl ori tolot.

Aşa se face că, la mesele debordînd de frizzante, acest autor a început să ofere variante anagramate pentru fiecare alt scriitor care se bucura, alături de el, de vicisitudinile crizei economice, în miezul unei Italii gemînd de cititori curioşi să cunoască letteratura rumeno. Deşi dificil, debutul a venit sec. Precum vinul din pahare: Vasile Ernu, cu şapca acoperindu-i privirile, întunecîndu-i gîndurile, s-a bucurat – sau nu – de această calitate lingvistică, a lui Cătălin. So, Vasile Ernu = ruine slave. Literă cu literă… De fapt, de fiecare dată, prozatorul Borcan avea să atragă atenţia asupra acestui amănunt: că anagramele sale folosesc numai şi numai literele care au însoţit respectivii oameni, încă de la botez. Mă rog, pentru Dan Lungu (care acum e chiar în dreapta mea, la celălalt calculator al hotelului în care s-a sinucis Cesare), Borcan a folosit şi un ’. Un apostrof: gîndu’ nul. De-acum încolo lucrurile s-au rostogolit ca un bulgăr de omăt încercînd să împlinească omul de zăpadă. Filip Florian a început să găsească flori în pilaf de fiecare dată cînd mînca. Ioana Nicolaie s-a mirat, femeie în toată firea, că Alin e deposedat de întreaga cheie a bărbăţiei:

- O, Alin, n-ai coaie? Sigur, această variantă putea propune, de dragul artei, un o în plus. Un o rotund, plin de înţelesuri, un şarpe înghiţindu-şi coada, un prezumtiv coi pentru presupusul Alin. Însă absconsul se dezvăluise – a cîta oară? – literă cu literă. Buchie cu buchie.

În timpul prezentării scrierilor lui Cezar, Paul şi Bădescu, Borcan zărea prin lentilele groase, cu stomacul plin de paste, un camion alb. Rîdea în sinea lui, gîndindu-se la asta, continuînd să se holbeze – de data aceasta pe deasupra ocularilor – la frumuseţile lui Daniel Abagiu: unele reprezentate de Monica Bîrlădeanu – mon amour! -, invitată să susţină un speech de deschidere.

Într-o dimineaţă dintr-asta, italiană, Cătălin Borcan a luat străzile la tălpuit. Pas cu pas. Aşa cum iei o femeie la pulă. Se minuna de edificii, aşa cum copiii se miră în faţa unui tort spîrcîit cu frişcă. Era însoţit de animalul său preferat: de hiena pe care o plimba în lesă şi prin vintrele Bucureştiului. Iar prin asta, în România, Cătălin îşi făurise un nume: cîţi scriitori plimbă, de două ori pe zi, o hienă în lesă?

- Chemaţi hiena falsă! a strigat îngerul bucureştean, atunci cînd Ştefania Mihalache s-a rătăcit printre cele două sute de mii de imigranţi români.

- Chemaţi hiena falsă!

Şi mamiferul s-a ivit.

În duminica cu treaba, cea în care ilustre dottore Borcan trebuia să dezvăluie misterele literaturii pentru copii, emoţionat pînă peste poate, pupil la rîndul său, prozaistul a fost prefaţat de Marius Chivu, precursorul mai multor urmaşi cu HIV. Prin discursul său, criticul a făcut cunoscute publicului italian mai multe personalităţi din viaţa literară românească: Dinu Flămînd, Nichita Danilov, Nora Iuga şi Doina Ruşti:

semnat: Călin Torsan – clar onanist

sursa foto

NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010

La petrecerile ratate, cînd toată lumea îşi priveşte melancolică paharul, mă cuprinde uneori o veselie inexplicabilă. Cînd plouă şi pe stradă zăresc numai feţe mohorîte, mi se face chef să dansez. În multe dintre momentele în care ceilalţi trăiesc o depresie generală, îmi vine să fredonez melodii vesele. Poate că acţionez conform aceluiaşi mecanism psihanalizabil care face ca trupele cu muzică sumbră, ca The Cure sau Nick Cave and The Bad Seeds, să compună şi cîte-o piesă atipică devenită rapid hit pe care se dansează în draci. Îmi plac începuturile, dar trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru sfîrşituri. Cînd cunosc pe cineva, undeva într-un colţ al minţii văd şi momentul în care iese din viaţa mea. Nu că mi-aş dori acest lucru. Din acest motiv am o bună relaţie cu moartea. N-am fost niciodată îngrozit de neant, pentru că îl port cu mine de cînd am început să fiu conştient. Cred că am văzut primul număr sau pe cel de-al doilea din Noua literatură pe biroul de la Polirom al lui Vasile Ernu. Mi l-am cumpărat de la defunctul chioşc din pasajul de la Universitate. După ce l-am citit mi-am dorit imediat să scriu în revistă. Eu nu citesc publicaţii literare şi, în general, nu prea am interacţiuni cu mediul literar, dar atitudinea care se degaja din paginile NL m-a făcut să-mi doresc acest lucru. M-am regăsit într-o abordare firească a literaturii, din care lipsesc majusculele. Apoi lucrurile s-au legat: Lorgean tocmai apăruse şi într-o zi am fost vizitat în Şipotul Fîntînilor de Ana, Igor şi Elena cu care am vorbit despre roman şi despre multe alte lucruri. Aşa am ajuns să devin, la propunerea Luminiţei, colaborator permanent, şi după o discuţie cu Ana şi cu Gruia la Green Hours, să mă decid să dau la masterul de antropologie, alegere care mi-a modificat de atunci viaţa profesională, ajutîndu-mă să renunţ la jurnalistică. Mi-a plăcut să scriu pentru Noua literatură. Mi-a plăcut să dau o formă literară călătoriilor mele, să cotrobăi printre fotografii şi bilete de avion, să scriu chiar şi cîteva proze care se încadrau în temă. În timp, i-am cunoscut şi pe alţi cîţiva semnatari ai rubricilor din NL: Maria Manolescu, Ana Maria Sandu, Călin Torsan, Cosmin Manolache. Acum pot să spun că am în mobil numere de telefon de scriitori. Am scris ceva pagini pentru NL. Dacă aş fi dornic să umplu un raft de cărţi cu numele meu pe copertă, aş putea să public o broşurică intitulată Lorgean Travel la o editură obscură din Tulcea sau Bacău. Am rămas cu schiţa unui text mai lung care se numeşte „3 veri de singurătate”. Sper să mă adun să-l scriu cîndva. Cu siguranţă, după ceva timp m-aş fi plictisit să-mi întind amintirile ca un gumilastic şi să le măsor în mii de semne. Stau într-o casă mică şi formatul revistei îmi mînca tot mai mult spaţiu. Ce aş fi făcut cu colecţia dacă ar fi ajuns la numărul 100? Plecările, prin definiţie, au un punct terminus. E locul cel mai bun de unde se pot pregăti călătoriile ce au să vină.

sursa foto

NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010

Mihaela Michailov

Trăiesc într-o ţară în care demersurile contemporane sînt conectate la un aparat disfuncţional. Trăiesc într-o ţară în care miturile strivesc prezentul şi în care istoria, întotdeauna cu I mare, e Albă-ca-Zăpadă hăituită de piticii contemporani. Trăiesc într-o ţară în care autorii din trecut sînt sfinţi, domnitorii sînt sfinţi, prea fericiţii sînt sfinţi.

Şi-n această ţară, cu Delta cea frumoasă, cu Marea Neagră cea bogată, cu munţii cei luminoşi, tot ce e acum şi aici e mort din start. Tot ce încearcă să mişte ceva amorţeşte după cîţiva paşi. În România cultura autentică se termină repede. Spaţiile culturale cu atitudine şi direcţie se prăbuşesc după cîţiva ani. În România, continuitatea e un concept abstract, şi aproape niciodată o practică.

Noua literatură nu a fost o revistă culturală. A fost un spaţiu public care a generat interconectarea artiştilor şi a produs legături de adîncime în fenomenul cultural contemporan. Îi foloseşte acest demers social cuiva?

Trăiesc într-o ţară în care nimic nu pare să lase urme. Decît, poate, Ştefan cel Mare şi Sfînt. N-am nimic cu el. Dar după?

Cum ar fi să trăieşti în ultimul roman al lui McCarthy, o cronică a zilelor de pe urmă ale Vieţii însăşi? Ar fi o tortură, o nedreptate uriaşă adusă demnităţii umane sau, dimpotrivă, o pedeapsă pe care o meritam, sau chiar ceva dincolo de noţiunile de nedreptate sau pedeapsă, pentru care nu s-a inventat şi nu se mai inventa vreodată un cuvînt? Planeta e o epavă uriaşă, carbonizată, cenuşie, rece şi pustie, în care cei rămaşi în viaţă se manîncă unii pe alţii ca să nu moară de foame.  Ce s-a întîmplat de s-a ajuns aici, nu ni se spune. Dar cîte nu s-ar fi putut întîmpla în lumea în care trăiam! Aşa cum ne duceam zilele, preocupaţi de războaie, de distrugeri, de omoruri în masă, fericiţi atîta timp cît nu ni se întîmplau nou iar supermarketurile continuau să ne dea de mîncare. Ce-nsemna atunci umanitate?  Ce-nsemna atunci să-ţi pese? Orice n-ar fi însemnat, ar fi însemnat mai mult decît acum. Au trecut câţiva ani de atunci, şi noţiunea e deja arhaică, din alte timpuri. Timpuri care nu mai există şi nu se vor mai întoarce niciodată.

Şi totuşi, există un bărbat care se încăpăţînează să creadă altceva. De fapt, nici el nu ştie ce să creadă. Doar că nu-şi poate lăsa băieţelul să moară, un copil ce s-a născut în timp ce planeta exploda. Un copil pentru care lumea de odinioară, e o un concept inexistent. Poate pentru el, e chiar mai bine aşa. Mama copilului s-a sinucis la scurt timp după naştere. Ştia ce va urma. Din punctul ei de vedere, ar fi trebuit să se sinucidă cu toţii. Înainte de a fi bătuţi, violaţi, maltrataţi şi ucişi de alţii. În final, a făcut-o numai ea. Bărbatul şi copilul au continuat să trăiască. Să trăiască şi să se ascundă, să se mute permanent dintr-un loc în altul, să caute de mîncare, să poarte focul, adică speranţa, după ei. Să meargă pe drum. Pe drumul care nu duce nicăieri, pe drumul spre Moarte. Poartă după ei un cărucior care în zilele bune e plin cu ce reuşesc să adune de prin case şi pivniţi, şi un pistol cu două gloanţe în el. Pe care, dacă va fi cazul, le vor folosi pentru a-şi pune capăt zilelor. Acum, că a venit iarna, se îndreaptă spre sud, unde ar trebui să fie mai cald. Dar pînă acolo mai e mult de mers şi nu se ştie dacă vor ajunge vreodată. Bărbatul mai vrea să-i arate copilului oceanul, care poate mai e încă albastru. Deşi nu prea are cum.

Nu se întîmplă multe în Drumul. Ce-ar mai putea să se întîmple odată ce deja s-a întîmplat totul? Cîteva întîlniri cu “băieţii răi”, cum îi numeşte băiatul, dar din care reuşesc să scape, cîteva descinderi în case care încă mai stau în picioare, cîteva flesh-back-uri ale bărbatului atunci cînd coşmarul nu începuse, sau dacă începuse, nimeni nu-şi dădea seama încă de asta. Dialogurile, deşi oarecum numeroase, sînt sumare, propoziţii scurte, lipsite de energie, pentru că odată cu oamenii, limba însăşi moare. În rest, totul e descriere, iar meritul lui McCarthy e combinaţia dintre lirism şi nihilism pentru descrie unul şi acelaşi Nimic.

Cormac McCarthy, Drumul, traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, 2009, colecţia "Raftul Denisei"

The Road este răspunsul distopic al lui McCarthy la On the Road, a lui Kerouac. Foamea de viaţă din On the Road, a devenit aici doar foame, multitudinea de oameni care populau romanul beatnick-ului s-a transformat într-o mulţime de cadavre, America Ogarului Cenuşiu a devenit o Americă cenuşie. Totuşi, chiar şi în acest malaxor al deznădejdii, damnării şi durerii mai există un strop de speranţă. Cînd, la final, moare,  bărbatul are convingerea că “bunătatea  o să-l găsească pe băieţel. Întotdeauna a făcut asta. Şi-o s-o mai facă”. Şi culmea, bunătatea chiar îl găseşte,iar pentru băiat drumul nu se opreşte aici.

Fără îndoială, romanul lui Cormac McCarthy este o reuşită din perspectiva creării de atmosferă. Citindu-l, aproape că poţi simţi frigul, ploaia, frica, sentimentul zădărniciei care îi însoţesc aproape permanent pe cei doi. Dincolo de asta, apare la un moment dat sentimentul (pînă a citi cartea, am crezut că vorbim  doar de un minus al filmului) că ceva ce ar trebui să aibă loc, nu are, o monotonie care, s-ar putea agumenta, ţine tot de acest univers decimat în care fiecare zi seamănă cu cealaltă tocmai pentru că totul e redus la cenuşă şi scrum. Chiar şi aşa, există, după părerea mea, cam multe momente cînd “drumul” lecturii înseşi devine anevoios, suspansul fiind înlocuit de plictiseală. Deranjează, deşi, din nou,vor exista voci care să găsească tocmai în asta un farmec, şi multitudinea de OK-uri din dialogurile dintre tată şi fiu. Am înţeles, în acest univers deplorabil , folosirea OK-ului devine aproape o sfidare la adresa Neantului, o formă de rezistenţă, dar pe mine nu m-a convins. Una peste alta, ca să împrumut vocabula abuzată în roman, Drumul e o carte OK, dar care nu merita nici Pulizer-ul, nici James Tait Black Memorial-ul, premiile foarte prestigioase de care s-a bucurat.

Cormac McCarthy, Drumul, traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, 2009, colecţia “Raftul Denisei”

Găsesc întâmplător pe internet, încercând să mă agăţ de ceva pentru acest text de tombée du rideau a rubricii mele din NL, o postare care sună cam aşa:

„Îmi place să citesc, deşi mărturisesc că nu am fost nicicând o mare consumatoare de poezie. Prefer proza, o receptez mai uşor, o procesez mai repede. Probabil că e o chestiune de structură interioară, de circuit al sensibilităţii. Desigur, am fost şi eu atinsă de marea poezie, dar cam atât. Reperele mele în poezie se rezumă la clasici, la numele sonore, marii creatori care transcend (încă) vremuri şi culturi şi care reuşesc să mişte chiar şi profani şi sceptici ca mine. Întâmplarea a făcut ca în ultima vreme să am contact cu poezia românească a zilelor noastre. Această poezie a anilor 2000, care mă uimeşte, mă întristează şi mă revoltă. Sunt contemporan cu ea, trăim în aceeaşi lume – la naiba! de multe ori chiar în acelaşi oraş! – şi totuşi nu comunicăm. Pentru cine scrie poetul român al generaţiei 2000? Pentru publicul larg? Cu siguranţă nu! Eu pot garanta asta, tocmai pentru că sunt reprezentativă pentru acel public insuficient educat în ale poeziei, dar poate tocmai de aceea mai deschis, mai sincer, cu percepţii nealterate. Poezia românească contemporană nu mai are de mult legătura cu oamenii obişnuiţi, ca mine, a devenit auto-suficientă. Mai ştii, poate că asta e old news în rândul poeţilor şi eu abia am început să pun lucrurile cap la cap… Această poezie este scrisă de poet pentru ceilalţi poeţi, pentru critică, pentru o mână de iniţiaţi şi de adepţi ai unui mod anume de simţire. Cu toate acestea, poetul român al zilelor noastre visează să fie publicat. Nu contează cât de obscură este editura sau dacă şi-a finanţat volumul din propriul buzunar. De ce? Din pură vanitate, cu siguranţă, pentru că legătura cu masele, cu cititorul inocent a fost de mult dinamitată. Tirajul redus, umilitor, e o bună dovadă a dramei poeziei româneşti contemporane. Nu poţi să ignori publicul şi apoi să te surprindă dezinteresul acestuia. Cât vinde un poet român al generaţiei 2000? În ce tiraj e publicat? Mai grav, poezia românească contemporană pare, în mare măsură, să refuze mesajul, care nu mai este în graţiile autorilor, la fel cum rima a alunecat în uitare şi dispreţ. Una dintre marile ofense pe care le poţi aduce unui poet de astăzi este să îl întrebi: ce ai vrut să spui în poezia asta? Cei mai mulţi se vor bâlbâi, îţi vor spune că nu despre mesaj e vorba acum, trăim în epoca în care simţirea, chiar de moment, e regină, iar ideile nu mai au cap şi coadă. E OK să fii abstract dacă aşa te exprimi cel mai bine, nu e OK însă să fii incoerent. Eu, biet cititor neiniţiat şi îndărătnic în faţa filozofiei curente a exprimării poetice, voi căuta mereu planul secund, sensul, ideea. Poezia obişnuia să fie un vehicul al unui mesaj, nu? Era răbufnire într-o altă formă, strigăt, atenţionare, fragment de viaţă. Acolo mă influenţează statornic opera artistului. Nu pot accepta reducerea, din nou, a omului la simplu organ senzitiv, la animal cu nimic mai breaz decât necuvântătoarele. De ce să izolăm iar omul în exclusiva trăire şi să abandonăm ideea? De ce?! Mesajul, rima, comunicarea cu masele nu sunt desuete. Există însă efortul de a contura ideile, de a le da forma perfectă, teama de eşec. Cititorul de poezie needucat (ca mine, repet asta) este ca un copil înainte de a înţelege limbajul şi de a învăţa să vorbească; simte trăirea reală, dincolo de aparenţe. Şi-atunci, cuprinsă de amărăciune, privesc toţi autorii aceştia care recită în faţa audienţelor din ce în ce mai sărace, publică în volume din ce în ce mai subţiri la edituri tot mai obscure, îşi manevrează angoasa artistică (pe care nu o pun o clipă la îndoială) şi trăiesc în lipsuri şi necunoaştere şi mă întreb: când ne-am despărţit atât de tare? Nu vreau să fiu nedreaptă: fireşte că mă refer la situaţiile majoritare, şi nu la acei câţiva poetese şi poeţi actuali autentici, pe care am avut norocul să îi identific printre maldărele de versuri voit ermetice şi care au reuşit să provoace emoţie, să scrie cu adevărat. Deplâng doar starea poeziei româneşti de astăzi, care îmi pare legată la ochi şi la gură, hotărâtă să îşi refuze accesul la sublim.”

Am încercat să scriu, de doi ani şi jumătate încoace, cronicile pentru Cartea de poezie refuzând tocmai tentaţia – mare, ce-i drept – de a „deplânge starea poeziei româneşti de astăzi”: sunt prezenţi în textele respective numai autorii (poeţi sau oricum altcumva vrem să-i numim) pe care chiar m-a bucurat să-i laud, mai mult sau mai puţin entuziast/reţinut, fără nicio pretenţie de autoritate. Nu-mi plac formulările de tipul „simte trăirea reală”, „să abandonăm ideea”, „accesul la sublim”, „forma perfectă a ideilor”, „strigăt”, „statornic”, „opera artistului”, în general tot ce ţine de „adâncul sufletului” (cum ne-a rămas o vorbă mie şi câtorva prieteni) prost interpretat; atunci când mi-au scăpat prin texte, am acceptat amuzată de propriul avânt corectura din partea redacţiei şi, după ce am intrat pe bune în joc, cred că nu au mai îndrăznit să-mi sară în pagină. Am căutat deci şi, cred, am găsit din plin o poezie a anilor 2000 de bună calitate, care în niciun caz nu m-a „uimit, întristat şi revoltat”. Apreciez în continuare la ea, cum am mai spus, bucuria, umorul, ironia şi autoironia, joaca, inteligenţa, chiar şi în cele mai serioase şi grave ipostaze. Bineînţeles, este vorba despre o bucurie, o ironie, o inteligenţă etc. croite exact pe calapodul anilor 2000, nu despre unele rămase la situaţia lumii în care a fost scrisă marea poezie clasică – nu te poţi opri cu lectura la aceasta din urmă, pentru că, oricât ar transcende, „la naiba!”, vremuri şi culturi, nu înseamnă că nu mai poate fi atinsă, egalată (aici Radio vocea optimistului!). Nu e nimic rău în faptul că poetul român al zilelor noastre visează să fie publicat, deşi într-adevăr situaţia nu-i deloc roz (vorbesc din experienţă) în lumea editorială; asta este o altă mare discuţie. Mai importantă mi se pare, şi în cazul poeţilor tineri, ca în cazul tinerilor din toate domeniile, viteza de deplasare, pe teren propriu şi pe teren străin: organizarea rapidă a tot felul de întâlniri, happening-uri, meciuri, reprize-fulger în străinătate, schimburi de traduceri, schimburi de replici (cele fairplay) în presă etc.; se pare că poezia anilor 2000 divorţează de un public – format atât din cititori amatori, cât şi din cititori profesionişti, criticii – uşor anchilozat, cu artroză precoce, căruia îi lipseşte o provizie decentă de baterii, dispozitive şi accesorii de ultimă generaţie.

Mă opresc aici cu polemica. Prea sună a prolog. Să mai spun doar că aştept, cu sinceră nerăbdare, să citesc următoarele volume de poezie ale tuturor celor despre care am scris în NL – cum, ca să nu sar pe nimeni, ar trebui să caut în fiecare revistă din minunata colecţie pestriţă pe care am strâns-o pe unul din rafturile bibliotecii, deranjând astfel din somnul relaxat de după-amiază pisica mea tricoloră, fină cunoscătoare de poezie, mă mulţumesc doar să mă gândesc la toţi, ca la unul. Aştept deci cu nerăbdare şi mă mai gândesc la o frază citită ieri în volumul Nimic, cu poemele inedite (postume din timpul vieţii, cum le-a numit autorul) ale lui Mircea Cărtărescu:

„asta-i, băiete.
în poezie ca şi în sport
o duci o vreme şi nu mai poţi.
corpu-acesta imbecil se uzează,
creierul se pietrifică.
eu am pornit la maraton ca pe suta de metri
şi acum –.”

Dincolo de frumuseţea amăruie a versurilor, ca şi a întregii cărţi, nu-l cred pe cuvânt pe cel care vorbea, undeva între 1988 şi 1992, astfel şi aş spune mai degrabă că în poezie e doar… ca în poezie, orice altă comparaţie putând să ne înşele.

Mă bucur mult că am avut ocazia, în legătură cu sarcinile mele de serviciu cronicăresc, să mă gândesc pe-ndelete, dar fără exces de sare, zahăr şi grăsimi, la cestiunile noii-vechii poezii, să cunosc oameni apropiaţi mie, chiar şi wireless, şi să primesc, spre surprinderea mea, câte-o strângere de mână, un mulţumesc sau un zâmbet de-adevă. Sper să revin curând cu amănunte, în varianta on-line a Noii literaturi.

sursa foto

NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010

Utilitatea actului critic – mă refer strcit la domeniul teatrului – este din ce în ce mai chestionabilă. Criticii în România trăiesc într-un regim de solidaritate zero cu spectacolul, adică analizează – există, desigur, şi excepţii – ceea ce ar vrea să vadă şi nu ceea ce văd. Principalele probleme pe care le ridică o acţiune culturală, pentru că actul critic este o acţiune culturală, sînt ce se vede şi cum se vede, şi apoi, ce se spune şi cum se spune.

Există o conduită de discurs critic în limitele căreia ar fi de dorit să evoluăm?

Există un tip de decenţă analitică pe care ar trebui să o păstrăm?

E nevoie, chiar şi atunci cînd avem toate argumentele să demonstrăm că un spectacol e un eşec, de un vocabular de uz colectiv cu minime legi interne, care să nu transforme discursul critic în atac injurios la persoană şi în act compensatoriu?

Cum se comportă public un critic? Pînă la urmă scriitura este un comportament cu responsabilitate publică şi autoritate civică, dacă stăm să ne gîndim la valenţele unui critic în societate, la rolul comunitar pe care îl are sau pe care ar trebui să îl aibă. E criticul, în România, o autoritate?

Există un set de competenţe specifice pe care criticul ar trebui să le deţină?

E critica un act de informare înainte de a fi unul de reflecţie? Şi care este beneficiul acestei informări? E oare vorba de o deschidere a unei nişe de percepţie pertinente care să dezvolte informarea constructivă?

Să o luăm cu sfîrşitul.

Dacă un critic ar trebui să informeze eficient şi să fie o autoritate care construieşte, dacă nu sisteme de analiză, măcar un nivel respectabil şi creditabil de informaţii, atunci, cu siguranţă, anumite gafe ar trebui amendate. Percepţia pe bucăţi, analiza sincopată constituie cele mai grave erori cu care critica din România se confruntă constant. Scenografia este o componentă substanţială a conceptului unui spectacol. Ea nu este elaborată de scenograf la birouaşul lui, într-un regim de izolaţionism creativ. Regizorul şi scenograful partajează rolul de creatori ai unei structuri spaţiale care nu are cum să nu aibă afinităţi cu sensibilităţile lumii din spectacol. Chiar în cazul în care regizorul nu are o idee foarte clară despre spaţiu, capsula de legături scenice propuse de el îi dau scenografului un tip de imaginar cu care lucrează. Un scenograf nu poate salva un spectacol la fel cum nu-l poate distruge, nu pentru că nu ar avea competenţa să o facă, ci pentru că repertoriul lui de instrumente conceptuale şi practice nu funţionează de unul singur. Afirmaţii de genul acesta – scenografia salvează, textul bate regia sau invers – vin din înţelegerea extrem de precară a organicităţii unui spectacol, din percepţia lui pe bucăţi, fără acorduri de concept.

Degradarea limbajului critic în teatru este mai mult decît evidentă. Se pare că toată lumea se pricepe să dea verdicte, să facă mişto şi să aplice norme. În absenţa interogaţiilor de calitate e şi ăsta un mod de a supravieţui. Trist, dar posibil.

sursa foto

NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010

Sunt șaptesprezece, le-am numărat. Șaptesprezece articole cu totul. Vroiam de mult să am o rubrică permanentă, a mea, deși atunci nu știam nici unde și nici despre ce aș fi putut scrie. Când a venit propunerea Luminiței am acceptat fără să stau pe gânduri, deși tot nu știam despre ce urma să scriu. M-am gândit pur și simplu că lucrurile or să vină de la sine, cum îi vin unui scriitor.

Și-au venit așa: când l-am descoperit pe exemplarul sub-uman de la etajul de dedesubtul meu și corul de sunete guturale în noapte, când am traversat cu greu primăvara cu nervi și copaci puternic mirositori de anul trecut, când a venit o vară absolut fierbinte al cărei miez s-a strâns incandescent în Sardinia unde eu m-am convins că pot să fac sport, și anume snorkeling, când mi-am amintit de competiția disperată pentru Premiul I din generală și dragostea care a venit ca o sabotoare, când am evadat în on line și-am descoperit că acolo adolescența se trăiește și astăzi la fel, când am început să ieșim în lume doi, eu – ca întotdeauna, și el crescând, foiță cu foiță, fremătător, în burta mea.

Toate astea puteau fi spuse separat. Dar ar fi avut nevoie de tot atâtea ocazii, convenții, pretexte, actanți. Ar fi putut fi scrise într-un jurnal, dar eu nu țin jurnal. Nu văd rostul pastiluțelor, însemnărilor zilnice sau periodice în absența unui public potențial. Nu are rost să notez reflecții/întâmplări cotidiene, tranzitive, doar pentru mine. Eu știu și ce mi se întâmplă și ce gândesc. Existența unui public mă face să încerc să fiu mai amuzantă, mai simpatică, mai detașată față de întâmplarea care mi-a reținut atenția. Mă face să o construiesc un pic ca pe un subiect și asta nu e rău.

În partea mea uneori se produc exorcizări, alteori mici (sau chiar mari) revelații, împăcări cu lumea acelui moment sau provocări lansate. Dinspre partea publicului potențial, reacția rămâne un mister. Cred că-mi place că-i așa. Îmi place să mă gândesc cum se duc mesajele mele și cum se topesc în lume, cum intră iarăși în circuitul general/universal de trăiri și senzații din care au venit.

Noua literatură mi-a dat un spațiu prietenos în care efulgurațiile mele s-au așezat și au prins o formă. Așa că întrebarea cum mi-a folosit acest spațiu ca scriitor nu mai are nevoie de răspuns.

Scriitorii au pornirea de a reveni asupra a ceea ce au scris. Cum ar spune Livius Ciorcârlie, „trăiesc factice dar produc în ei ceva adevărat.“ Când au prins fie și un scurt moment în care pare să se ascundă ceva din adevărul lor scriitoricesc, se întorc mereu, se învârt în jurul lui, îl întorc pe toate părțile, ca niște hiene cu prada lor. Și pentru că n-o să mai am acest spațiu de reîntoarcere, profit acum să las câteva semne. Iată, pentru cine dorește să știe: nopțile mele cu luna plină în geam sunt scuturate în continuare de sunetele guturale din apartamentul de jos, primăvara asta a fost de o greutate dulce și minunată, a fost dureroasă, cu soare puternic dar și cu o ninsoare rusească pe sub care l-am adus acasă pe Eric, printr-un decor ca de teatru, ca pe un prinț (tot rus). Vara se anunță plină, rotundă, împlinită ca un pântec, așa cum ne gândim la ea de obicei. În timp ce scriu, vecinii de la ultimul etaj își renovează agresiv apartamentul, decojesc pereții până la structura de rezistență, gând care îmi face plăcere, pentru că îmi închipui cum iau și eu o daltă și un ciocan și rup toate straturile de viață condamnată aici la înghesuială până când rămân numai grinzile goale, iar pe sub ele pășim noi, tânăra familie, spre un cu totul alt loc, spre un fel cu totul nou de întemeiere.

Și-am încălecat pe-o șa și astea au fost „the moments in time“, întâmplările și stilul primei mele rubrici, SELECT ALL.

sursa foto

NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010

Cel mai greu de scris articol. Pur şi simplu nu se leagă. Probabil că mintea mea se încăpăţânează să nu-l scrie dintr-o caraghioasă superstiţie. Încerc aşadar să procedez metodic.

Mulţumiri. În primul rând Luminiţei Marcu, fără de care Noua literatură nu ar fi fost cu putinţă, pentru că a avut încredere în mine încă dintr-o vreme în care nu scrisesem mai nimic şi habar n-aveam cum poţi vorbi sincer şi direct despre cărţi. Îi sunt recunoscător pentru că de la ea am învăţat un lucru, ce ciudat, tot mai rar într-o lume care tocmai cu asta se laudă: libertatea.

Mulţumesc autorilor români care continuă să scrie literatură, cum ştiu şi cum se pricep mai bine, şi care fac România să existe în continuare pe o imaginară hartă culturală a lumii. Deşi orice judecată generală e riscantă, mă hazardez să spun că în ultimii douăzeci de ani literatura scrisă în România nu a fost sufocată de maculatură. Ceea ce nu-i puţin lucru şi tocmai de aceea le mulţumesc încă o dată tuturor pentru că, învingând greutăţile editorile şi tot soiul de alte oprelişti, reuşesc să scrie.

Felicitări. Colegilor şi prietenilor mei, Gruia şi Ana, care au reuşit vreme de trei ani şi ceva un balet incredibil între deadline-uri, acte şi finanţări, redactări, mailuri, orgolii, şi care în tot acest timp au scris la rândul lor şi au realizat unele dintre cele mai seducătoare interviuri pe care le-am citit în revistele de pe la noi. Felicitări şi tuturor celor care au scris în paginile Noii literaturi, ocazional, vremelnic sau constant.

Mici patetisme. E greu să vorbeşti despre despărţiri fără să fii deloc patetic. Fireşte, mă încearcă păreri de rău pentru că Noua literatură a fost în aceşti ultimi trei ani o constantă în viaţa mea. Scriind lunar o rubrică am avut sentimentul că, deşi lumea o ia razna şi se schimbă într-un ritm ameţitor, unele lucruri rămân neschimbate. Găseam reconfortant simplul fapt că, orice mi s-ar fi întâmplat săptămâni la rând, tot ar fi venit un moment când mă aşezam în faţa unui monitor şi scriam ce cred despre o carte în ceva mai mult de 5 000 de semne. Dar viaţa nu-i de fapt decât un lung şir de despărţiri, iar articolul acesta marchează doar una dintre ele.

Un strop de literatură. Aceste ultime rânduri pe care le scriu în Noua literatură răspund provocării Luminiţei Marcu de a cita un pasaj de literatură română recentă. Nu îmi plac topurile şi pe cât se poate nu fac ierarhii. Nu am nici versuri, nici romane preferate, şi nici autori în care să mă încred orbeşte, crezând că asemenea unui rege Midas, transformă în literatură (strălucitoare şi valoroasă) orice ating. Rândurile de mai jos nu sunt un pariu pe un nume (tocmai de aceea nici nu voi cita nici cartea şi nici nu voi pomeni numele autorului – aş fi putut alege cu uşurinţă pe altcineva sau altceva), ci sunt pur şi simplu, după gustul meu, bine scrise.

„Eram câteva milioane de oameni rămaşi la interval, suspendaţi, prinşi între epoci, sisteme şi creiere decalate: bunicii noştri, părinţii noştri, noi. Trăiam într-o magmă difuză, colecţionând pungi, dopuri, sufertaşe, mirosul de-ardei copţi şi cel de portocale, brazi înalţi de Crăciun şi cartoane cu ouă de Paşti, Cutezătorii şi Vaillant, PET-uri şi sticle de bere depozitate-n pivniţă sau pe balcon. […] Motivaţiile străluceau rar, deconectate de restul vieţii, ca o lampă scoasă din priză şi dusă în pod. Locul nostru nu era nici pe Google, nici în Wikipedia, nici măcar în cazanul cu vieţi şi cuvinte de lemn al tranziţiei […]. Trăgeam după noi porţiunea de muncă, frică şi libertate în care ne instalasem viaţa şi de care nici nu mai voiam, nici nu mai aveam cum să fim desprinşi.“

Cu bine!

sursa foto

NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010